(Realizat: Florina Păsculescu)

Statuia Sf. Florian din Arad este una dintre doar cele câteva statui ale sfântului, care au pătruns în zonele vestice ale României, unde o parte importantă a populației secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea a fost de rit romano-catolic.

Statuia din Arad este situată pe strada Adam Muller Guttenbrunn (fosta Strada Lungă)colț cu strada Zimbrului (fosta strada Cazarmei)în dreptul nr. 135, vis-a-vis de grădiniță, clădire care în trecut adăpostea școala din cartierul Aradul Nou, un cartier unde în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea locuiau etnici majoritar germani.

Parohul de acum al bisericii romano-catolice din Aradul Nou, Mates Dirschl, povestește că în anul 1792 s-a declanșat un mare incendiu, care amenința să distrugă tot cartierul, deoarece vântul bătea dinspre sud, iar casele erau construite din lemn. Locuitorii cartierului au luptat zile întregi pentru a-și proteja căminele. Cei care erau prea slabi pentru a-și oferi ajutorul în acțiunile de stingere a focului au mers la biserica din cartier și s-au rugat Sf. Florian, reprezentat într-o icoană de pe peretele bisericii. Focul a mistuit totul până în punctul marcat astăzi de statuia Sf. Florian. Se spune că ploaia a fost cea care a contribuit la stingerea incendiului care amenința să distrugă tot cartierul. Din acel an, credincioșii romano-catolici din cartier se adunau în fiecare dimineață în data de 4 mai pentru a asculta slujba de liturghie a Sf. Florian, iar apoi plecau în procesiune conduși de fanfara pompierilor în uniforme de paradă, corul bisericii, ministranții și preotul la locul unde incendiul a fost oprit de ploaia salvatoare.

În anul 1869 familia Dambacher și Anton Sachs au donat banii pentru ridicarea statuii Sfântului Florian care a fost sfințită în același an, în data de 1 iunie. Punctul ales pentru piatra de temelie a acesteia marchează locul unde incendiul a fost stins, dar totodată și locul unde căminele celor două familii au fost salvate, deoarece casele lor urmau a fi mistuite de flăcările necruțătoare. Conform registrelor bisericii ultimii descendenți ai celor două familii au părăsit România pentru a migra în Germania în perioada anilor `90. Cimitirul mai păstrează printre monumente în paragină și cruci datând din secolul al XX-lea pe care se citește numele Dambacher, iar registrul cimitirului, datând din același secol, identifică printre câteva nume ale urmașilor celor două familii chiar și un Dambacher cu adresa pe strada Schmeltzer (actuală Guttenbrunn), nr. 135.

Statuia ridicată în dreptul acestei adrese este opera unui sculptor necunoscut. Așezată pe un soclu înalt de 1, 70 m din gresie, decorat cu un cap de înger în miniatură și două cruci ale Sf. Florian, statuia îl reprezintă pe Mucenicul Florian, patronul pompierilor și este una dintre puținele statui colorate reprezentându-l pe Sf. Florian în România.În afara statuii din Aradul Nou mai există șase statui ale Sf. Florian răspândite prin vestul României în Jimbolia, Turda, Carei, Zădăreni și Sânpetru German dintre acestea doar cele din Zădăreni, Sânpetru și Aradul Nou sunt colorate. Statuia, de aproximativ 2 metri, este realizată din fontă turnată la Reșița și este așezată pe soclul din gresie inscripționat cu anul și numele sfântului într-un chenar de tip romanic. Întreaga statuie este pigmentată în diferite culori care subliniază ținuta unui legionar roman.

Florian a fost cetățean roman și a murit ca martir în anul 304, în Lauriacum, o localitate care azi se numește Lorch și se află în Austria.

Florian a trăit în timpul împăraților Dioclețian și Maximian și a fost comandant al armatei imperiale în provincia romană Noricum (care se întindea pe teritoriul Austriei de astăzi și o parte a Sloveniei). Pe lângă activitățile militare, el mai era responsabil și de organizarea brigăzilor de pompieri.

Legenda spune că Florian a stins în mod miraculos un incendiu folosind un singur ulcior cu apă, astfel încât este deseori reprezentat purtând un ulcior sau o găleată. Florian este și patronul hornarilor și al vechilor fabricanți de săpun în Austria și Polonia.

În acele vremuri, când creștinismul abia se născuse prin sacrificiul Lui Iisus, Imperiul Roman urmărea eradicarea acestuia. Astfel, Aquilinus a fost trimis pentru a desfășura acțiuni de persecutare a creștinilor. Când acesta i-a ordonat lui Florian să ofere sacrificii zeilor romani conform practicilor religioase ale romanilor, el a refuzat. Drept urmare a fost bătut, torturat și executat prin înnecare cu o piatră legată de gât în râul Enns.

O altă legendă despre martirul Florian spune că acesta a fost condamnat la ardere pe rug de către Împăratul Dioclețian, însă pedeapsa a suferit schimbări când Florian a provocat soldații romani să aprindă rugul spunând: ”Dacă o veți face, voi urca la cer pe flăcări.” Luând aminte la cele spuse, în loc să-l ardă pe rug, soldații l-au biciuit, l-au jupuit de viu, l-au trecut prin foc și, în cele din urmă l-au aruncat în râul Enns cu o piatră legată cu o funie în jurul gâtului.

Se spune că după un timp martirul a apărut în viziunea unei femei pe nume Valeria și i-a cerut acesteia să-l înmormânteze într-un loc mai potrivit. Șase sute de ani mai târziu, cândva între 900 – 955, a fost ridicată o mănăstire în apropierea mormântului lui Florian, în jur dezvoltându-se și satul Sf. Florian. În cele din urmă trupul său a fost mutat la mănăstirea Sf. Florian, aproape de Linz. Sf. Florian a devenit și patronul Poloniei în 1138, când Papa Lucius III a acceptat rugămintea Episcopului Cracoviei și a trimis moaște din trupul sfântului în Polonia. De atunci Sf. Florian a fost considerat patronul Poloniei, al orașului Linz și al pompierilor. Curând după acestea un om a fost salvat dintr-un incendiu invocând numele Sfântului Florian, astfel încât numele acestuia a continuat să fie invocat împotriva incendiilor.

Sf. Florian este sărbătorit de către credincioșii catolici în 4 mai, data morții sale. Până la instaurarea regimului comunist credincioșii catolici din cartierul Aradul Nou sărbătoreau ziua Sf. Florian împodobind statuia cu coșuri cu flori, asistând dimineața la liturghia Sf. Florian, după care plecau în procesiune înspre statuie, cântând un cântec specific de trei strofe, se rugau, iar la sfârșitul ceremoniei se trăgeau focuri de armă, iar florile erau împărțite oamenilor pentru a le duce acasă.Timp de 45 de ani tradițiile religioase au fost interzise, iar după căderea comunismului, datorită scăderii numărului etnicilor germani și a mediei de vârstă al acestora, procesiunea Sf. Florian nu a fost reluată.

Cu toate acestea,credincioșii se roagă Sf. Mucenic Florian, patronul pompierilor și în prezent, așa cum se rugau și în trecut, în cazul incendiilor și chiar al inundațiilor.

SURSE:

PAROH ROMANO-CATOLiC MATES DIRSCHL
DR. ANTON PETER PETRI – Neuarad/Banat, Organizația Aradul Nou din Germania, 1985
HORIA TRUȚĂ, DAN DEMȘEA – Monumente de for public, însemne memoriale,
construcții decorative și parcuri din județul Arad, Ed. Nigredo, 2007, Arad
* * * – Registrul cimitirului romano-catolic din cartierul Aradul Nou
http://zamfirpop.wordpress.com/2009/04/26/florian-de-pe-eminescu/
http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Florian
http://www.gocolumbiamo.com/Fire/Honor_Guard/saint_florian.php

 

MULȚUMIRI:

Parohului romano-catolic MATES DIRSCHL
Elevului din cl. a X-a C de la Lic. Ped. ”Dimitrie Țichindeal”, ALEXANDRU OBRAD
Elevei din cl. a VIII-a A de la Lic. Ped. ”Dimitrie Țichindeal”, NICOLETA FILIPAȘ
Colegului PAUL PAVEL
D-lui admin. al cimitirului romano-catolic din cart. Aradul Nou, DESIDERIU BENICIU
Prietenei, ANDREA TĂNASE

Mozaicul de pe frontonul Catedralei Ortodoxe ‘Sfânta Treime’ Arad reproduce icoana zugrăvită de Andrei Rubliov în 1410, aflată mult timp la Galeriile Tretiakov din Moscova*. Nenumăratele copii existente în Apus au făcut-o foarte cunoscută, iar celebrul film al lui Tarkovski ne-a făcut să pătrundem în miezul tainei sale.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

Considerat cel mai faimos pictor de icoane rus, Andrei Rubliov (1370 – 1430) a fost monah în mănăstirea Andronikov de lîngă Moscova. El a lăsat puţine date despre viaţa şi opera sa, iar icoanele ce îi sunt atribuite nu i-au păstrat nici măcar semnătura.

Canonizat în 1988, Cuviosul Andrei Rubliov a pictat Troiţa, într-un moment de revelaţie divină, după un post de 40 de zile, cu multă rugăciune. „Orice experiență se capătă cu oboseală, cu eforturi, cu o certă suferință. Numai după ce a fost fecundată de aceste dificultăți experiența dă roade.” – Andrei Tarkovski (1970). Sinodul celor 100 de capete a confirmat această icoană ca fiind model pentru maniera în care trebuie să se picteze icoana Sfintei Treimi.

Troița înfăţişează scena clasică din iconografia bizantină a „Teofaniei de la stejarul Mamvri”, a celor trei îngeri primiţi de Avraam şi Sarra pentru a-i anunţa promisiunea divină a unui fiu, Isaac (Geneza 18).

Dat fiind că artistul nu a lăsat vreo interpretare a creației sale, identificarea celor trei personaje rămâne o enigmă, existând astăzi mai multe speculații. Cea mai amplă exegeză aparţine unui călugăr benedictin, Gabriel Bunge, într-o carte publicată în anul 1994, tradusă și în româneşte**. Conform acesteia, aflat în centrul imaginii şi arătând cu mâna dreaptă spre potirul jertfei Sale, Fiul (notă: deși vorbim de o scenă înainte de Hristos) îşi asumă îndurarea suferinţelor pentru răscumpărarea păcatelor omeneşti și îl roagă din priviri şi cu plecarea supusă a capului pe Tatăl aflat în dreapta Sa să trimită în lume pe Duhul Sfânt aflat în stânga Sa. Plecându-şi şi El supus capul spre Tatăl, Duhul Sfânt încuviinţează să-I continue lucrarea – consimţire redată prin „întoarcerea” palmei stângi. Icoana zugrăvește deci, acel dialog în care Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfîntul Duh Se pun de acord pentru mântuirea omenirii, cu privirile învăluind cu atâta dragoste pe oameni și mâinile prinse în gestul binecuvântării.

Centrul compoziţional al icoanei e constituit din potirul cu capul viţelului sacrificat, care prefigurează jertfa lui Hristos. Masa pe care stă potirul este prototipul mormântului Domnului.

Fiecare din cei trei îngeri poartă în mână un toiag lung şi foarte subţire, fiecare personaj fiind un pelerin. Toiagul constituie o declaraţie – că cei trei au venit deja printre oameni şi o promisiune – că cei trei vor veni încă.

Cei trei îngeri sunt supli și ușori, măsura trupului lor de 14 ori măsura capului (față de 7 ori, cum este în reprezentările iconografice obișnuite). Aripile și transparența culorilor ilustrează imaterialitatea și lipsa oricărei greutăți. Perspectiva desființează distanța, apropie figurile și arată că Dumnezeu este aici. Chipurile și siluetele celor trei îngeri, aproape identici, subliniază natura unică (cei trei sunt unul). Stejarul, „arborele vieţii veşnice”, este întruchiparea crucii şi simbol al învierii. Muntele este o imagine biblică tradiţională a înălţării cu duhul. Casa întruchipează cunoaşterea lui Dumnezeu şi este prototipul „casei lui Dumnezeu”, bisericii universale.

Părintele martir Pavel Florenski, admirând celebra icoană, s-a exprimat acum 70 de ani prin următorul silogism: „Troiţa lui Rubliov există, prin urmare există şi Dumnezeu!”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Rugăciunea către Sfânta Treime:
Din somn sculându-mă, multumescu-Ți Ție, Prea Sfânta Treime, că pentru multă bunătatea Ta și pentru îndelunga răbdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine, leneșul și păcătosul, nici nu m-ai pierdut cu fărădelegile mele, ci ai făcut iubire de oameni după obicei; și întru deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat, ca să mânec și să slăvesc puterea Ta. Deci, acum, luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să învăț cuvintele Tale, să fac voia Ta, să-Ți cânt întru mărturisirea inimii și să laud Prea Sfânt numele Tău: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

*Pavel Mihailovici Tretiakov (1832-1898), un celebru industriaş rus, mare amator de artă. Muzeul întemeiat de el are peste 130.000 de opere de artă.
** Traducere realizată de Diac. Ioan I. Ică jr. sub titlul „Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau Celălalt Paraclet”, sub Editura Deisis din Sibiu

[Poze: Bodo Judita și Cristian Moisescu. Sinteză: Florica Sarca]

Documentare întocmită de prof. Horia Truță

Identificare spațială: pe locul actual al Liceului Moise Nicoară

Concurs-nr.18

1.Secolul al XV-lea, conform tradiţiei, pe vremea lui Matei Corvin, exista o biserică în zonă al cărei loc exact nu se cunoaşte.
2.În 1706, la instalarea episcopului sârb Isaia Diacovici, acolo se afla o biserică, pe care, noul episcop o ridică la rang de catedrală
3.În 1727, episcopul sârb Vichentie Ivanovici, găseşte acolo o biserică crăpată şi neterminată. Se îngrijeşte de terminarea construcţiei
4.În 1755, episcopul sârb Sinesie Jivanovici, menţionează în una din Conscripţii, că biserica a fost construită în urmă cu trei decenii.
5.În 1791, episcopul sârb Pavel Avacumovici, deschide şantierul noii biserici, care s-a edificat peste cea mică, unde se făcea în continuare serviciul divin, în timp ce pe dinafară se lucra. După edificare, biserica veche a fost demolată
6.În 1814, lucrările la biserica nouă încă nu erau încheiate.
7.În 1818, enoriaşii, cereau insistent încheierea lucrărilor la catedrală
8.În 1840, se atrage atenţia că biserica ameninţa cu prăbuşirea (din cauza indolenţei)
9.În 1848-1849, clădirea suferă din cauza bombardării cu artileria din Cetate
10.În 1849, clădirea e totuşi reparată şi sfinţită de episcopul Gherasim Raţ
11.Guvernul Habsburgic, hotăreşte demolarea ei, din cauza apropierii prea mari de cetate, fiind plătită după 1853, ca despăgubire suma de 43.976 Fl. Se deschide listă de subscripţie pentru noua catedrală
12.În 1861, începe construirea noii Catedrale Ortodoxe Române (Arh. Antoniu Czigler).
Sursa : Arad, Monografia oraşului, Arad 1999.

138386_articol

Acum aproape optzeci de ani (1934), National Geographic Magazine, SUA, dedica două numere “României vrăjite”, o perlă a Europei de Est și o țară plină de culori, obiceiuri străbune, ospitalitate rar întâlnită și un București ce “aduce un pic și cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zâmbet, dar și o oarecare tristețe, fotografii „de colecție” ce infioară.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi mașini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii “conversilor”, Keds, au ca main story Romania.

O Românie cu Basarabia lipită de “patria mumă”, o Românie pitorească plină de folclor și oameni ospitalieri, dar și de nelipsiții țigani, mai mult sau mai puțin nomazi ce erau deja pripășiți pe meleagurile natale. Se pare ca în acea perioadă, National Geographic scria articole mult mai ample decât în prezent, cu (și) mai multe fotografii, acoperind atât părțile importante din istoria unui popor, cât și geografia sa, observații la nivel personal, dar și obiectiv despre oameni, clădiri și obiceiuri.

În 1934 , o echipa National Geographic încearcă să ajungă, într-o mașină ce acum este considerată în mod clar “de epocă”, în orașul Sibiu. Era dimineață, praful de sub roți se ridică înalt, în timp ce, alene, țăranii români își mânau vitele la păscut. Nu a durat însă mult până când mașina temerarilor americani s-a împotmolit într-una din gropile ce încă ne fac faimoși în Europa și în prezent.

“Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania – manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo”.

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate “remarcabile si aproape de incredibil”. Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era “linistit, departe de orase”, astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil “oaia neagra” a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga “Satana”. Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

“Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute”.

Sursă: domnul Buda Bujor

Subiectul ruinelor din Glogowatz i-a preocupat deopotrivă pe istoricii din regat, dar și pe istoricii contemporani. Puțini cunosc însă astăzi adevărata lor istorie.

Contrar opiniei istoricului Márki Sándor (1853-1925), ele nu reprezintă vestigiile mănăstirii medievale Bizere. Aceasta fiindcă recent, în 2003, săpăturile arheologice au scos la lumină, lângă Frumuşeni, ruinele așezământului monastic – printre altele, pavimentul realizat dintr-un splendid mozaic bogat ornamentat cu motive bizantine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Opiniile istoricilor Gábor Fábián (1795-1877) și Ottó Lakátos (1802–1881), susținute de cele ale istoricului contemporan Horia Medeleanu, consideră însă Orodul și Aradul două localități distincte în spațiu și timp.

Orodul – amplasat pe locul fostului sat Glogowatz, era o biserică-cetate închinată Sfântului Martin (patron al Franței, simbol al milosteniei și supra-numit ‘Apostol al satelor’) realizată în stil romanic la mijlocul secolului al XIII-lea. «Canonicii de la Orod erau niște mari feudali care dețineau moșii întinse de la Criș până la Dunăre, chiar și în Transilvania. Venituri importante aveau din transportul sării pe Mureș, percepând o treime din taxă. Mănăstirea și cetatea aveau un număr mare de iobagi – ‘iobagi castrensi’ – în mod sigur români» Horia Medeleanu, Aradul între mit și adevăr istoric, 2010

Cetatea și biserica au fost distruse în timpul ocupației otomane (după 1552), călugării au fost decimați, iar iobagii s-au împrăștiat care-încotro; și astfel, Orodul a dispărut din istorie. După Pacea de la Karlowitz (1699), un grup de grăniceri sârbi s-a stabilit pe locul vechiului Orod și i-au dat numele Glogovaț, adică ‘locul cu păducel’.

«În anul 1724, imperialii germani au efectuat o primă colonizare germană; a doua a avut loc în 1772. Germanii au preluat denumirea slavă și localitatea a adevenit Glogowatz. Crezând că această denumire este germană, autoritățile comuniste au schimbat-o cu cea actuală: Vladimirescu» Horia Medeleanu, Aradul între mit și adevăr istoric, 2010

În secolul al XIX-lea, ruinele vechii biserici au fost folosite drept ‘carieră de piatră’ și astfel s-a ajuns la starea de ruină în care se află azi.

Prin efortul Complexului Muzeal Arad, în anul 2006 au fost demolate anexele gospodărești construite ilegal, iar amplasamentul monumentului igienizat și delimitat.

Florica Sarca

(republicare)

Foarte puțini dintre voi știu că în localitatea Vinga din județul Arad a existat una dintre cele mai faimoase fabrici de ciocolată din Europa și mai mult decât atât, a înconjurat lumea fiind exportată în Statele Unite ale Americii, Japonia, etc.

Ciocolata de Vinga

Povestea unei legende
În anul 1885, familia Draskovits avea să înceapă activitatea acestei afaceri într-un mic atelier, acolo unde bomboanele de ciocolată “prindeau viață” după cum spun bătrânii care au apucat să guste din aceste minunății.

Cofetarii fabricii foloseau o rețetă secretă și nici până în ziua de azi nu se știe exact care erau ingredientele folosite, Teodor Draskovits, singurul care a știut rețeta exactă, a murit în anul 1955 și nu a dezvăluit nimănui acest secret de familie.

Naționalizarea din anul 1948 a distrus această poveste frumoasă, Teodor Draskovits şi familia lui au fost somați să plece, doar cu strictul necesar, le-a fost interzis să își adune lucrurile, agoniseala de o viață, amintirile.

Imediat după anul 1950, Kandia preia Fabrica de Ciocolată din Vinga și până în anul 1970 au produs un singur sortiment din marca celebră “Ciocolată de Vinga”, însă gustul, faima și tradiția acestei mărci erau deja pierdute.

Și casa regală era răsfățată cu celebra marcă de ciocolată din județul Arad. Regele Mihai a trimis chiar o scrisoare de recunoștință în anul 1937, perioada în care era voievod de Alba Iulia. Draskovits știa să vândă și mai ales avea un mod anume de a face reclamă produselor.

Din celebra fabrică au rămas în urmă doar ruinele și poveștile oamenilor.

Pentru articolul integral, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Sursă: Daniel M.

ora 07:47

Castelul Bohuş – Șiria

Castelul șirian îl vedem pe strada ce poartă numele conducătorului Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu. Acesată clădire este una mare şi impunătoare. Construită în stilul Neoclasic, aceasta este formată dintr-un singur corp, pe un singur etaj și are în componența sa 30 de camere. Partea de către Drumul Național 79a este dotată cu o terasă prevăzută cu patru coloane dorice, acesta fiind modelul de conac construit în zonele de câmpie. Castelul împreună cu domeniul Bohuș sunt așezate într-o zonă aflată la granița dintre vechile provincii istorice Banat și Crișana, zonă în care diversitatea culturală a locuitorilor pământurilor joacă un rol important în definirea regiunii, domeniul nobiliar Bohuș din Șiria stă mărturie unei istorii căreia acesta i-a fost personaj principal. Denumirea domeniului vine după ce în anul 1755, când Coroana Habsburgică este înnobilată peste meleagurile acestea, domeniul Șiriei este donat lui Emericus Bohuș de Behárfalva, membru al unei familii nobiliare din ungaria, de origine slovacă. Castelul Bohuș a fost construit de către baronul Janos Bohuș în anul 1838.
Acest ansamblu, ansamblul Bohuș joacă un rol semnificativ în lupta pentru definire națională a secolului al XIX-lea, mișcare la care vor participa atât János Bohuș, înalt funcţionar public al judeţului Arad, cît şi soţia acestuia, Antónia Szögény Bohuș. Antónia Szögény Bohuș este o figură importantă în viața publică maghiară, remarcându-se prin acțiunile sale feministe, prin implicarea sa în reformarea sistemului educativ maghiar și prin suportul acordat artelor plastice și literaturii naționale. În cadrul Revoluției din 1848-1849, baroneasa Bohuș a susținut cu entuziast trupele generalului Görgey Artur, comandant suprem al armatei revoluționare, aceștia fiind verișori. După cum însuși Antónia consemna în jurnalul său, ironia sorții a făcut ca revoluția să primească lovitura finală chiar în bătălia de la Șiria, biblioteca reședinței Bohuș fiind locul în care s-au tradus tratativele legate de capitularea armatei revoluționare maghiare, în 13 august 1849. Capitularea a fost semnată de către generalul suprem al revoluționarilor maghiari, Görgey Artur și Frolov, general țarist al armatelor rusești. Dând dovadă de patriotism, baroneasca își riscă atât statutul social, cât și propria ei viață pentru a îi aproviziuna cu cele necesare pe revoluționarii maghiari condamnați și închiși de tribunalul austriac. Chiar dacă aceasta a rămas fără vedere în ultimii ani de viață, activitatea sa pe scena publică a continuat, prin dedicarea completă în cadrul acțiunilor caritabile.
La începutul secolului al XX-lea, familia Bohuș dispare, iar astfel ansamblul își pierde farmecul de altădată și intră într-o perioadă de adumbrire și degradare, până în 1960, când intră în subordinea administrației publice a comunei și începe să fie refuncționalizat în folosul comunității șiriene.
În Castelul Bohuș în zilele noastre funcționează muzeul meorial închinat marelui scriitor român, Ioan Slavici (1848 – 1925) născut la Șiria. Muzeul a fost inaugurat în anul 1960 și prezintă momente din copilăria și anii de școală primară, petrecuți la Șiria, din anii studiilor de la Arad, Timișoara, Budapesta și Viena. Astfel, orice vizitator al muzeului poate cunoaște aspecte din vasta activitate literară, poetică și pedagogică a lui Ioan Slavici. Un număr de obiecte personale ale scriitorului, originale, sunt păstrate în aceste încăperi. Printre acestea se numără și biroul de lucru al acestuia, mobila de sufragerie din locuința lui din București, manuscrise și ediții din operele sale.
În același castel Bohuș se găsește o altă expoziție permanentă, a compozitorului Emil Monția (1887 – 1965). Deși acesta s-a născut la Șicula, mare parte din viața și-a petrecut-o în comuna Șiria, acesta ducându-și veacul în casa aflată pe strada Spiru Haret la nr.130. Această expoziție are o serie de exponate care reflectă viața și activitatea lui muzicală, inspirată de izvorul nesecat al creației populare. Se pot vedea în cadrul expoziției atât mobilierul din camera sa de lucru, pianul și violoncelul acestuia, cât și diferite ediții ale principalelor sale lucrări: „Fata de la Cozia”, „Cercel”, „La Fântâna cu Găleată”, etc.
În parcul castelului se găsesc câteva monumente artistice: un bust al lui Ioan Slavici (1848 – 1925) și un bust al lui Mihai Eminescu (1850 – 1889), amândouă executate de către artistul Ioan Tolan și statuia lui Ion Russu-Șirianu (1864 – 1909), operă a sculptorului C.Bălăcescu.

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Lucrare aparținând lui Eugen Rogojan

Sursă: http://eugenrogojan.blogspot.ro/2012/07/castelele-judetului-arad-bohus-siria.html

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

%d blogeri au apreciat asta: