arhivă

Arhivele lunare: Iulie 2012

(Republicare articol)

Simbolurile meleagurilor arădene stau să piară ascunse departe de ochii lumii, prin cotloanele Aradului. Acolo unde nu sunt idei şi interese de a pune pe picioare vechiile „mărci” ale judeţului nostru, mai rămân doar amintirile, poveştile şi rămăşiţele unei vremi de mult apuse, când Aradul ţinea pasul cu marile metropole europene privind ultimele cuceriri ale tehnicii.

Transportul în Arad îşi are rădăcinile înfipte după jumătatea secolului XIX, când, în 1873 sunt puse în funcţiune trei linii de tramvaie trase de cai. Salacz Gyula, unul dintre cei mai prolifici primari la cârma Aradului (a condus oraşul vreme de 26 de ani între 1875-1901, fiind în acelaşi timp cel ce a oferit arădenilor primele parcuri îngrijite de primărie), a criticat transportul în comun care era „primitiv şi perimat”.

De abia pe la 1908 se introduc autobuze „Astra”, maşinării grele, incomode şi zgomotoase care nu făceau altceva decât să strice pavajele oraşului, scuturând din temelii casele pe unde acestea aveau traseu.

În urmă cu un secol în schimb, Aradul făcea primul pas spre o performanţă tehnică de invidiat la acea vreme. Prima cale electrificată din estul bătrânului continent şi a opta din lume, după cum consemna presa vremii, îşi punea bazele la Arad, în situaţia în care doar în SUA, Franţa, Elveţia, Suedia şi Austria mai funcţioneau la acea vreme linii electrificate. Se întâmpla la 10 aprilie 1913, iar scopul acesteia era să ajute ţăranii din Podgoria Aradului să-şi ducă mai uşor marfa la oraş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru a aduna capitalul necesar începeri lucrărilor, s-a format Societatea Anonimă Calea Ferată Arad – Podgoria, cu sediul în Arad. Proiectul liniei ferate era o stea cu trei colţuri, cu centrul în comuna Ghioroc, fiind executate trei trasee: primul, lung de 22,15 kilometri, străbătea localităţile Ghioroc, Sâmbăteni, Cicir, Mândruloc, Glogovăţ şi cartierul Micălaca.

Traseul doi avea 22,35 kilometri şi trecea prin Ghioroc, Cuvin, Covăsânţ, Siria, Galşa, Mâsca şi Pâncota. Al treilea traseu avea 13,086 kilometri şi mergea prin Ghioroc, Miniş, Păuliş şi Radna. Construcţia acestei linii s-a facut în baza unui act de concesiune emis de Ministerul Comerţului  Austro-Ungar în anul 1905 pe numele a două persoane, Antal Péterfy din Arad şi Simion Steiner din Budapesta, pe o durata de 50 de ani, adică până în anul 1955, când linia trebuia să treacă în posesia statului. Electrificarea liniei în schimb, s-a produs de abia după şapte ani de la darea în exploatare, lucrare ce s-a executat după un proiect Ganz, proiect care cuprindea printre altele şi o centrală termoelectrică la Arad.
Importanţa liniei care lega oraşul de una dintre cele mai bune zone ale judeţului din punct de vedere economic, se poate vedea în cifre, aceasta evoluând de la 12.421 tone de marfă şi 684.235 călători în anul 1907, până la 35.127 tone de marfă şi peste 2,8 milioane de călători în 1945. Zece ani mai târziu, în 1955, evoluţia traficului atinge apogeul: peste 46.000 tone de marfă şi circa 3,5 milioane de călători. După 1959 în schimb, traficul de marfă scade, singurii care rămân pe poziţii fiind călătorii.

Săgeata Verde, nostalgia fiecărui arădean care a prins vremurile de glorie ale oraşului a rezistat trei sferturi de veac, în momentul în care i-a fost curmată viaţa, funcţionând la fel de bine ca în prima zi. Cu tramvaiul electric se circula lent, dar fiecare moment petrecut între băncuţele unde oamenii îşi fixau ceasurile după cum pleca sau ajungea în staţie, însemna poveşti şi istorii ale călătorilor.

Punctualitatea era la ordinea zilei printre mecanicii de pe „mocăniţa” din Podgorie, în zilele de glorie din perioada interbelică, personalul de deservire al liniei atingând 325 de persoane, iar pe linie circulau 11 garnituri zilnic. În 1942 de exemplu, trenul electric Arad-Podgoria Aradului transporta zilnic în medie 6.424 de călători.

Anii ’60 au fost începutul sfârşitului, când oraşul se extinde şi încep construcţiile blocurilor de locuinţe. În expansiunea urbei, linia ferată devine un obstacol, iar după 1978 drumul Săgeţii Verzi este exilat de oraş. Mai mult de atât, principala staţie din oraş, buricul târgului de la Podgoria, este aruncată în aer. Din cauza distanţei prea mari până la primul tramvai electric din oraş, călătorii îşi pierd interesul.

Dictatura comunistă nu a mai găsit resurse de a pune pe picioare traseul Săgeţii Verzi. O parte a liniei a fost dezafectată rămânând în funcţiune doar tronsonul Arad- Vladimirescu- Mândruloc- Cicir- Sâmbăteni- Ghioroc. Iar ca tacâmul să fie complet, au fost furaţi chiar şi stâlpii de beton şi traversele sau chiar bucăţi de cale ferată.
Ce mai aminteşte acum de prima linie electrificată din ţara noastră sunt doar clădirile stinghere care marcau staţile trenului electric.
Săgeata Verde de astăzi, e gri

În loc de concluzii

În prezent, la depoul construit în 1905-1906 au mai rămas conservate vagoane de tramvai de epocă şi elemente ale vechii lini ferate, inclusiv din staţia de redresare. În momentul casării sale, Săgeata Verde avea 11 vagoane- motor, 12 vagoane pentru transport de persoane şi nouă vagoane de marfă. În depoul de la Ghioroc au încăput numai câteva dintre acestea, restul fiind depozitate sub cerul liber.

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Sursa: Adevarul

Imagine header: Tibert Keller, http://tibert.ch

Cicirul este satul strămoșilor mei, este casa copilăriei mele și casa sufletului meu. Limba literară nu mă împiedică să derapez de la ea de câte ori vorbesc cu locuitorii Cicirului, iar oricât de exersat ar fi discursul meu, prin natura meseriei pe care o practic sau prin lecturile parcurse de-a lungul anilor, dulcele grai, atât de moale și catifelat al ardelenilor din Cicir mi se așează pe limbă când poposesc în casa unde au trăit străbunicii, bunicii, părinții și voi trăi și eu.

CICIR

CICIR

Așezare dacică în calea expansiunii Imperiului Roman?
Cicirul este aşezat în Câmpia de Vest, pe malul drept al Mureşului, de-o parte şi alta a drumului naţional Arad–Bucureşti, între satele Mândruloc şi Sâmbăteni, la o depărtare de aproximativ 14 km de municipiul Arad.

Prima menţiune documentară a satului Chychyr datează din secolul al XIII-lea, mai precis, în anul 1296 (1), însă există dovezi de factură arheologică care demonstrează existenţa unei aşezări dacice încă din sec. III – II î.d.Hr., chiar dacă amplasamentul a migrat de pe malul stâng al Mureşului pe cel drept din cauza inundaţiilor provocate de râu. Într-o primă fază se pare că prima terasă a Mureşului a fost locuită de o comunitate, încet-încet aceasta migrând tot mai mult înspre nord, astfel ca pentru perioada romană să se facă descoperiri arheologice în acest sens.

Urmărind descoperirile arheologice care atestă existenţa unor aşezării în zona Cicirului încă de pe vremea dacilor, acestea s-ar contabiliza astfel: la 1,5 km S de sat, pe prima terasă a Mureşului, în punctul numit “Gropi” a fost descoperită o aşezare dacică cu două nivele de locuire, un nivel aparţinând secolelor III – II î.d.Hr., iar celălalt nivel secolelor II – III d.Hr. În total au fost descoperite 16 bordeie, dintre care 3 aparţin primului nivel, celelalte ţinând de intervalul sec. II – III d.Hr. În cele trei bordeie s-a descoperit ceramică dacică, lucrată manual, dar şi ceramică lucrată la roată, de factură celtică. Tot aici au fost descoperite o fibulă din bronz şi brăţări din argint (2).

Astfel, se pare, că în epoca bronzului s-a dezvoltat o înfloritoare civilizaţie traco-dacică, cum dovedesc descoperirile de obiecte din bronz nu doar de la Cicir, ci şi de la Vărşand, Socodor, Cuied, Lipova, Aluniş, Pecica, Arad, Păuliş. Închegarea entităţii dacice începe în epoca fierului aşa cum demonstrează urmele găsite la Arad, Sântana, Pecica, Cicir ş.a. Aşezările dacice anterioare şi din vremea statului dac centralizat şi independent al lui Burebista erau răspândite pe întreg teritoriul judeţului aşa cum atestă descoperirile arheologice de la Arad – Ceala, Covăsânţ, Pietriş, Moroda, tezaurele dacice de la Şilindia şi Feniş şi îndeosebi cetăţile de pământ şi întăriturile de la Sântana, Berindia, Dezna, Cicir (3).

În bordeiele aparţinând secolelor II – III d.Hr. apare deja, clar, influenţa cuceritorilor romani şi aproape în fiecare bordei s-au găsit, pe lângă lucruri de factură autohtonă şi forme romane, terra sigillata, un denar roman de argint de la Vespasian folosit ca pandantiv şi un altul de la Domiţian (4). Această aşezare dacică respectă amplasarea majorităţii aşezărilor dacice, care preferau locurile mai ridicate de pe malul râurilor (5).
La sfârşitul secolului I d.Hr., împăratul Traian a pornit contra lui Decebal, regele dacilor cu o mare armată. A traversat câmpia Arad – Cenad şi a trecut pe malul stâng al Mureşului, fără luptă, spre Arad – Deva. Valurile numeroase de pământ care se observă în judeţ poartă denumirea de “drumul lui Traian”. Aproape de zona Cicir există astfel de valuri de pamânt – “drumul lui Traian” la Sâmbateni (6).

În timpul stăpânirii romane, valea Mureşului a jucat un rol economic şi social important, după cum atestă numeroasele descoperiri arheologice daco-romane (7) de la Lipova, Aradul Nou, Sântana, Cicir, Ceala, Moroda, Şeitin, Semlac, Pecica, Bulci ş.a. Mureşul avea o mare importanţă strategică pentru romanii învingători, aceştia întărindu-l pe ambele maluri. Paza malurilor Mureşului şi a fortificării cu cetăţi a fost încredinţată legiunii a XIII-a gemina. Astfel s-a început supunerea dacilor şi romanizarea provinciei (8).
Dacii liberi de la nord de Mureş au suferit o puternică romanizare (după cum se observă în descoperirile de la Cicir şi Sântana) (9). Alte descoperiri arheologice la Cicir care demonstrează influenţa romană s-au făcut pe o insulă de pe Mureş unde a fost găsit un denar roman de la Traian, iar la aproximativ 800 m S-E de sat, la “Sălciile lui Muchi”, pe vechiul mal al Mureşului, a fost descoperită ceramică daco-romană (sec. III – IV d.Hr.). În capătul de est al satului Cicir, în dreptul intersecţiei ultimei străzi laterale cu şoseaua Arad – Deva, au fost descoperite, în 1996, datorită excavării şanţului pentru introducerea conductei pentru gaz, fragmente ceramice carămizii de factură romană (sec. II – III d.Hr.) (10).

Timp de 164 de ani, cât a rezistat dominaţia romană, pe meleagurile Daciei a înflorit cultura şi bunăstarea. Secolul al III-lea, însă aduce năvălirile barbare şi romanii părăsesc Dacia în anul 271, sub împăratul Aurelian, retrăgându-şi legiunile care nu mai puteau lupta împotriva fluxului barbar.

Realizat de: Florina Păsculescu

Mulțumiri prof. Eugen Pădureanu

Bibliografie:

1 Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, p. 85

2 Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 53 

3 Judeţele patriei – judeţul Arad, p. 66

Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 53

Ardelean, Hegyi, Lăzărescu, Mândruţ, Popescu, Roz, Trânc, Arad – monografie, p. 38).

Ţiucra, Pietre rămase, pp. 235, 237

Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 66

Ţiucra, Pietre rămase, p. 235

Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 53

10 Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 54.

Foto: Tram Club România

Probabil toţi arădenii au auzit de „Târgul de fete” de pe Muntele Găina, dar cu siguranţă foarte puţini dintre ei ştiu că în această sărbătoare joacă şi Aradul un rol important. Harta judeţelor trasată de comunişti în 1968 a format o mică graniţă între judeţele Arad şi Alba, de doar câţiva kilometri. Nu avem un drum cunoscut care să lege direct cele două judeţe, însă se poate spune că avem un munte şi o sărbătoare comună. An de an, delegaţii ale celor două judeţe împreună cu reprezentanţi ai altor judeţe vecine (Hunedoara şi Bihor) urcă pe muntele Găina pentru a rememora atât tradiţia străveche ce vorbeşte despre o zână care avea o găină ce făcea ouă de aur, cât şi pentru a-l comemora pe marele erou al Ţării Moţilor, Avram Iancu.

Se urcă greu pe muntele Găina. Din Arad există un drum ce porneşte din comuna Hălmăgel şi urcă pe munte distanţă de peste 20 de kilometri (27 de la intersecţia cu drumul naţional ce trece prin Hălmagiu). Drumul este de piatră şi destul de greu pentru o maşină mică. Cu toate acestea a fost biruit şi anul acesta de destule autoturisme, chiar dacă unele (conduse chiar de persoane importante ale Aradului) ar fi avut ceva probleme. Noi am urcat cu un microbuz al cărui şofer a primit indicaţii să urce pe cealaltă parte, dinspre judeţul Alba (comuna Avram Iancu). Chiar dacă am făcut mai mult cu două ore pe drum, mi-a plăcut foarte mult pentru că peisajul este superb. Ruta a fost Brad-Abrud-Câmpeni-Avram Iancu, dar ultima parte a urcării nu a fost deloc uşoară. Aglomeraţie mare, drum destul de rău, unele maşini nu prea făceau faţă. Am ajuns însă cu bine sus…

Eu am urcat pentru prima oară pe Muntele Găina. Prilejul a fost… o sarcină de serviciu. A trebuit să însoţesc grupul jurnaliştilor invitaţi pe munte de către Instituţia Prefectului. Să explic: an de an este tradiţia ca unele instituţii să organizeze tabere în adevăratul sens al cuvântului care să reprezinte judeţul respectiv. Astfel, în fiecare an se mobilizează Prefectura, Jandarmeria, ISU, primăria Hălmăgel şi alte instituţii iar finalitatea este organizarea unei tabere să zicem semi-militare pe partea arădeană a muntelui sau mai bine zis pe parte dinspre Arad a platoului. Şi anul acesta corturile au fost puse de Jandarmerie şi ISU, instituţii care au adus şi saci de dormit militari, care în trecut ar fi fost folosiţi de armata americană. Ferice de cei care au reuşit să pună mâna pe unul, eu am rămas doar cu o saltea pe care nu am reuşit să dorm. Însă vina a fost a mea în totalitate: mi s-a tot spus că pe munte plouă des şi e frig, dar nu am crezut. „Doar nu vine gerul”…mi-am spus când am omis să-mi împachetez şi o pătură…

Tabăra noastră era compusă deci din două rânduri de corturi militare, dintr-o veritabilă „popotă” şi o bucătărie semi-militară unde au trebăluit nişte oameni aduşi de primărţia comunei Hălmăgel. Bucătăria semi-militară era formată dintr-un fel de „aragaz-cuptor” militar desprins parcă din cel de-al doilea Război Mondial, alături de un grătar clasic adus de oamenii din Hălmăgel. Am avut ladă frigorifică pentru băuturi, au fost aduse chiar şi patru cabine de WC ecologice. Pot spune că a fost o organizare ca la carte, cea a judeţului Alba fiind mult mai modestă (fapt recunoscut de Prefectul judeţului Alba).

Una peste alta, Aradul a fost bine reprezentat la Târgul de Fete de Muntele Găina, ediţia 2012. Despre festival ce aş putea spune…Ca să parafrazez hitul „Cine are noroc are, cine n-are, n-are”, aş spune „cui îi place, îi place, cui nu – nu”. Unii urcă pe munte de vineri, alţii de sâmbătă. Dacă vreţi, este un fel de „Gărâna”, „Fân Fest” tradiţional (sau tărănesc, dacă vreţi să fiu maliţios). Pe munte urcă de obicei tinerii din zonă dar şi cei mai în vârstă. Şi da, pentru toţi e un bun prilej de distracţie asezonată din plin cu bere, muzică populară (pe alocuri manele), mici, kitschuri, dormit la cort, făcut necesităţile prin vale etc…Dar cu toate astea, locul are farmecul său.

În primul rând aş aminti un fel sâmbure al sentimentului de libertate. Eşti totuşi la peste 1400 de metri altitudine, alături de prieteni sau alături de nişte oameni mult mai egali cu tine decât în altă parte. În aer pluteşte şi un fel de avânt patriotic, mai ales când persoanele trecute de 40 de ani ajung la momentul critic în care îşi dau drumul talentului muzical. Cu siguranţă însă, cea mai frumoasă parte a excursiei este dimineaţa rece, cu aerul tare şi cu lumina tânără ce se revarsă asupra crestelor pe care le vezi cel puţin de la acelaşi nivel. Nu eşti în cel mai înalt loc din zare pentru că undeva spre nord se vede vârful Biharia cu al său celebru releu. Acela cred că este momentul când poţi spune că a meritat să urci până acolo: priveliştea, aerul tare şi curat căruia noi, oamenii de la câmpie, îi ducem dorul şi îi simţim lipsa.

Duminică dimineaţa are loc momentul oficial al sărbătorii şi anume o slujbă religioasă în memoria eroilor neamului urmată de o ceremonie a depunerilor de coroane la statuia lui Avram Iancu. Nu vreau să amintesc aici politicienii care au participat la eveniment pentru că vă zic sincer, prezenţa lor a fost discretă şi nu au influenţat cu nimic sărbătoarea.

Anul acesta a plouat doar în noaptea de sâmbătă spre duminică. Aşa că duminică am putut pleca după masa de prânz (în 2011 s-a plecat deja pe la ora 10 din cauza ploii), din nou pe ruta ocolitoare. Am făcut o oră până la asfalt şi văzând şirul aproape nesfârşit de maşini mă întrebam cum era acest loc acum 50,60 poate 100 de ani. Am plecat astfel de pe muntele Găina – o experienţă care dacă atunci nu mi-a plăcut în mod special, cu timpul încep să o apreciez din ce în ce mai mult.

Strigăturile sau chiuiturile sunt o formă de creație populară pe care am putea foarte lesne să o numim minoră. Specii ale genului liric, ele sunt specifice vieții rurale, în primul rând, dar pot fi produsul adaptat culturii orășenești, de asemenea.

Strigăturile se încheagă în timpul câtorva evenimente majore din viața rurală: la nunți – ca ceremonial de trecere, la șezători, la horă sau joc. Nu e exlus ca țăranul cel autentic trăitor întru obiceiurile și datinile populare, tradiționale, strămoșești, patriarhale, să simtă nevoia să le rostească și la un pahar de vorbe cu prietenii sau ori de câte ori dorește să accentueze, satirizeze, caracterizeze vocal o situație, o trăsătură, un fapt.

Potrivit DEX-ului limbii române, strigătura este o: ”exclamație onomatopeică; specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.”

Nu am cunoștință dacă astfel de creații sunt proprii și altor culturi, probabil că da, dar știu că în zestrea tradiției populare românești, strigăturile reprezintă o prezență bine conturată, bogată și adânc vorbitoare despre comunitatea care le crează.

„Județul Arad se află la confluența a trei mari teritorii: Banat, Bihor si Hunedoara. Fiind zonă de interferență, se regasesc (aici n.n) cinci mari zone etnofolclorice: Țara Zărandului, Codru Moma, Zona Ineului, Câmpia Aradului si Podgoria Aradului ”- ne spunea cunoscutul etno – folclorist Viorel Nistor, demult adptat și adoptat de Arad, vajnic apărător al tradiției populare, al celei coregrafice arădene în mod special.

În cele ce urmează am să vă delectez, sper! auzul, – grație cărții culegătoarei Cornelia Fizedan: Șezătoare în Țara Zărandului -cu câteva strigături adunate din Tauț, județul Arad.
Din zona erosului vin două. Prima o rostește tânăra, într-o notă glumeață, dar și satirică și este adresată badelui, care, pe semne, și-a luat nasul la purtare, ”îmbătându-se” cu ideea farmecului și a frumuseții sale:

Nu fi bade-așa fălos,
Că nu ești deloc frumos.
Că ai mersu-mpiedicat,
Și ți-e nasu` borcănat!

Cea de-a doua, poate fi rostită de băieți sau de fete deopotrivă sau chiar de adulții cărora, după o perioadă de conviețuit cu Urâtul, li s-a cam acrit:

-Decât cu omul urât,
Mai bine oi mânca fân.
Că de fân m-oi sătura,
De urât până-i lumea.

Strigătura are întotdeauna un mesaj moralizator, o pildă, fapt care o apropie de fabulă sau de epigramă.

Unora dintre noi ne sunt foarte cunoscute strigăturile dacă nu de la bunici, măcar din interpretările vechii formațiuni corale a anilor `80, Song, condusă de Ioan Luchian Mihalea.Acestea elogiau frumusețea, hărnicia și înfierau lenea. Iată două din județul nostru, cu acest ultim mesaj:

Mândra mea s-o betejit, și -Asta-i fata jucăușă
Din spălatul unui blid. Da` gunoiu-i până-n ușă
De spăla lingurile Pe sub masă, după pat,
O prindeau frigurile. De trei luni n-ai măturat!

În aceeași idee, a lenii – cucoană mare – , își strigau bucuria părinții care au reușit să-și mărite fata, pe semne, o ”piatră de moară” în casă, deplângându-l pe tânărul care s-a ”încălțat” cu o astfel de ”pacoste”:

Haide, babo să jucăm,
Că fata ne-o mărităm,
Ferice de noi c-am dat-o,
Vai ș-amar de cel ce-a luat-o!

Nu lipsește din tablou nici strigătura flăcăiască, cea în care tânărul se laudă, se grozăvește cu vitejia, cu bărbătoșenia, cu vrednicia, îndrăzneala lui:

Io-s feciorul pădurii
Și nu m-or mâncat lupii.
Lupii mâncă oi și boi
Nu mâncă feciori ca noi.

Și în final, cea mai obișnuită și plăcută formă de strigătură, cea care nu vizează vreun neajuns de caracter sau fizic, ci are un caracter mobilizator, de antren, de participare cu însuflețire la viața artistică a satului: jocul.

Cine nu știe-a striga
Mai bine n-ar mai juca!
Că jocul fără strigat
E ca grâul scuturat.

Plăcut este ca ”mărgăritarele ”, ”comorile neprețuite” , ”averea populară” – după spusele lui Alecsandri, aici fiind incluse chiar și strigăturile, să o poți cunoaște, ”gusta”, direct din vatra care a născut-o, venind de la cei ce au născocit-o.

În epoca postmodernismului, adică a noastră, aceste vetre păstrătoare ale patrimoniului culturar popular autentic, sunt tot mai rare.

Poate tocmai de aceea și în plus din dorința de-a ne proteja și conserva avuția strămoșească orală, obiceiurile, datinile și portul, de a ne defini și redefini ca entitate națională într-o globalizare galopantă, suntem datori să le cunoaștem și să le prezervăm.
Pentru că, rostea filosoful Lucian Blaga: „Satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit”.

Cu alte cuvinte, păstrând creația populară, conservând tradiția, accedem veșnicia.

Lucia Bibarț

Bibliografie: Cornelia Fizedean – Șezătoare în Țara Zărandului, Ed. Universității ”Aurel Vlaicu”, Arad, 2008

Mănăstirea Hodoș-Bodrog: Reper de lumină, credință și identitate

Această prezentare necesită JavaScript.

Poveștile din bătrâni ne spun că ”Mănăstirea Hodoș-Bodrog”, așa cum o cunoaștem noi astăzi, a fost întemeiată grație unei minuni săvârșite, cu îndurarea lui Dumnezeu, în secolul al IX-lea. Legenda ne spune că, scurmând cu coarnele lui într-un mal surpat de revărsarea apelor, un bour a scos la lumină o icoană binecuvântată întruchipându-i pe Fecioara Maria și pe Prunc. În semn de mulțumire lui Dumnezeu, credincioșii au ctitorit pe acel loc o mică bisericuță din lemn în care au adăpostit la loc de cinste icoana făcătoare de minuni. Iar ca oamenii să nu uite istoria peste timp, i-au pus numele bourului, „Hodoș”, cuvânt de origine slavă însemnând fastuos, măreț; și au mai adăugat numele „Bodrog“, tot de origine slavă, însemnând pământ între ape, nume purtat și de cele două sate aflate de o parte și de alta a mănăstirii: Bodrogul Vechi, respectiv Bodrogul Nou.

În locul bisericii de lemn, acum dispărută, a fost ridicată în jurul anilor 1370, o biserică nouă în stil bizantin triconc, din piatră și caramidă romană, purtând Hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. De-a lungul vremii, ea a suferit câteva restaurări, dintre care cea mai importantă, în secolul al XVIII-lea, când s-a tencuit exteriorul și s-a ridicat un nou acoperiș, într-un stil arhitectural nou, de influență barocă. Astăzi, doar peretele de nord, lăsat netencuit, mai păstrează imaginea lăcașului de odinioară.

”Mănăstirea Hodoș-Bodrog” este prima mănăstire ortodoxă cu tradiție monahală neîntreruptă atestată documentar din țara noastră (1177, într-un act emis de cancelaria regelui ungar Bella al III-lea).

La mijlocul secolului al XVIII-lea există consemnări despre inundațiile devastatoare ale Mureșului. Moștenirea n-ar fi dăinuit peste generații până la noi, dacă în anul 1839 starețul Grigore Chirilovici, n-ar fi reușit, cu sprijinul autorităților din acea vreme, să devieze cursul Mureșului spre nord-vest de mănăstire.

Casa lui Dumnezeu a fost clădită pe „stâncă”, spre mângâiere și mărturie mirenilor în vremile de răstriște: ocupația păgână (1551-1687), a celei habsburgice (1687-1918), colonizarea imperială (1719, 1729), epidemia de ciumă (1739-1741), epidemia de holeră (1838, 1872), Revoluția de la 1848, Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1874), cele două războaie mondiale care n-au ocolit Banatul și, de ce nu, ocupația comunistă. „A cazut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.” (Sfânta Evanghelie după Matei, Cap. 7, versetul 25). Locul de lângă Dumnezeu este întotdeauna un loc al siguranţei, al adăpostului, al durabilității.

Cu voia lui Dumnezeu, lăcașul de cult are astăzi două biserici, cea veche care te întâmpină de la intrare, alături de un turn de clopotniță și biserica nouă cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh“, zidită între anii 1989-1997.

Se spune că ansamblul monahal Hodoș-Bodrog este un loc plin de har, unde cei apăsați de necazuri își găsesc un loc de liniște și rugăciune, un loc în care problemele, bolile și durerile își găsesc alinarea.

Pentru articolul integral, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Sursa: http://aradheritage.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=266&action=edit

Film:

%d blogeri au apreciat asta: