arhivă

Arhivele lunare: August 2012

Zilele trecute, fiind în Arad, mi-am făcut timp să vizitez Turnul de Apă, știam că acolo sunt Galeriile „Turnul de Apă”, numărul de telefon l-am aflat de pe pagina lor de facebook, nici prin gând nu îmi trecea că numărul aparținea chiar proprietarului galeriilor, profesorul Horia Truță.

Această prezentare necesită JavaScript.

Turnul te face să te simți minuscul în fața imensității acestuia. Fațada este acoperită cu niște cărămizi galbene și, în fiecare din fațade se fac remarcate frumoasele balustrade ale balcoanelor și ornamentația fină a fierului forjat. La scurt timp după ce l-am anunțat pe dl. profesor că vreau să vizitez turnul, dânsul a ajuns la turn și am început turul. Urcând treptele către primul etaj al turnului, am aflat, din spusele d-lui Horia Truță, că, turnul are 38 de metri înălțime și că a fost construit în anul 1896, proiectul fiind semnat de arhitectul Miklos Ybl, folosit fiind ca model donjonul unei cetăți. Tot de la dânsul am aflat că, la momentul finalizării construcției, aceasta era cea mai înaltă clădire a orașului. Până în 1956, turnul încă era folosit pentru menținerea presiunii pe conductele de apă ale orașului.

La primul etaj este prezentă o expoziție temporară. În perioada în care am vizitat eu turnul, în sala de la etajul I era prezentată o expoziție dedicată lui Aurel Vlaicu, în cadrul centenarului vizitei lui Vlaicu la Arad. Dl. profesor a precizat importanța vizitei lui Aurel Vlaicu, vizită ce și-a pus amprenta asupra orașului, astăzi, o școală, o universitate și un cartier purtându-i numele. Din expoziția dedicată lui Vlaicu mi-au rămas întipărite în minte modelele avioanelor Vlaicu I și Vlaicu II, tabloul artistului Ioan Kett-Groza ce îl înfățișează pe Aurel Vlaicu și imaginile cu subiectul expoziției și, de asemenea, cu articolele din ziarele acelor timpuri, ce anunțau vizita lui Vlaicu la Arad.

La etajul secund, se afla, în curs de amenajare, o expoziție de pictură, cu lucrări semnate de diferiți artiști, cuprinzând de la pictură abstractă până la pictură naivă.
La etajul trei este prezentă expoziția dedicată apei, mai exact, se prezintă modurile în care oamenii au utiluzat apa de-a lungul timpului, adică, machete de mori care foloseau apa, căzi de baie peste care negura vremurilor și-a pus amprenta, ulcioare și multe alte exponate interesante cu povești la fel de interesante rostite de dl. profesor.

Etajul patru este dedicat pompierilor și modului de alimentare al orașului de-a lungul timpului. În cadrul acestei expoziții este prezentată și macheta Capelei Sfântul Florian, protectorul pompierilor catolici, capelă ce a fost demolată în era comunistă. Tot o machetă, de data aceasta a cunoscutei corăbii Arca lui Noe, se poate vedea în aceeași expoziție.

Ultimul etaj al turnului este cel în care se află bazinul de apă, având capacitatea de 400 de tone. Partea de jos a bazinului este presărată cu punctulețe ce sclipesc. Inițial am crezut că acele punctulețe strălucitoare sunt găuri în bazin și, că prin ele pătrundrea lumina de la etajul 4, imaginația însă mi-a fost contrazisă de spusele domnului profesor, care a spus că „Astea ce sclipesc pe jos sunt urmările unor piese de teatru jucate aici, în bazin”.

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Susa: Eugen Rogojan

Anunțuri

Capela ‘Sfântul Florian’, Str. Vârful cu dor nr. 17

Ctitorie de dimensiuni modeste (10, 60×5, 90×15,7 m) a berarului Thomas Jung, capela a fost construită în perioada 1751-1753, fiind sfințită la 4 mai 1753. Pentru edificare, s-a folosit cărămidă arsă (fundație și pereți portanți), lemn (șarpantă, tribună, tavan, turn, mobilier), țiglă (învelitoare), tablă (turn) și mortar de var (tencuieli).

Deasupra intrării aflate la fațada dinspre nord, pe arcul central, se înălța frontonul, pe timpanul căruia, într-o nișă, se afla statueta Sf. Florian, turnând apă peste o casă incendiată. Dedesubt se descifra inscripția ‘Oltalmazd Aradot’ (Apără Aradul).

Clădirea a fost demolată în 1977, când se afla într-o avansată stare de degradare.

Sursa: Horia Truță

(republicare)

Mai există în Arad o categorie a patrimoniului care trebuie protejată. Este vorba despre arborii care unora le par doar bătrâni, dar a căror origine şi durată a vieţii sunt extraordinare. Avem încă în municipiu câţiva arbori rari, în ciuda tăierii lor masive şi abuzive care a avut loc în ultimii ani.

Pe străzile oraşului a fost înregistrat în ultimii ani un număr de 38 de arbori seculari, printre care: platan, castan, frasin, plop, salcâm, salcie, tei.

Inventarul speciilor de plante lemnoase spontane sau cultivate în perioada 1994 – 2005, cuprindea 403 dendrotaxoni. Nouă taxoni arborescenţi şi unul arbustiv, rari pentru dendroflora României, sunt cultivaţi în spaţiile verzi publice sau pe terenurile private din Arad.

  • Cupressus sempervirenes L – Chiparosul, originar din Grecia şi Creta, este decorativ prin portul său columnar şi prin frunzişul persistent. Deşi sensibile la temperaturile scăzute din timpul iernilor de la noi, cele câteva exemplare cultivate în curtea Episcopiei Ortodoxe (Str. Episcopiei nr.60 – 62) vegetează bine.
  • Calocedrus decurrens Florin – Arbore răşinos de talie mare, asemănător cu tuia gigantică, are conurile de cca. 2,5 cm. Singurul exemplar întâlnit în Arad se află în curtea imobilului de pe Str. Octavian Goga nr. 42. Este monumental şi are peste 100 de ani.
  • Ginkgo Biloba L – Arborele pagodelor, originar din Extremul Orient, specie dioică, cu frunzele în formă de evantai, bilobate, căzătoare. Poate fi întâlnit în Arad în Piaţa Caius Iacob (3 exemplare), Cimitirul Evreiesc (un exemplar), pe str. Hector nr. 20 (un exemplar) şi pe str. Horia nr.8 (un exemplar). Cel mai frumos exemplar este cel din scuarul din Piaţa „Caius Iacob”. Are 15 m înălţime, este femel şi fructifică anual.
  • Acer platanoides L” Schwedleri” – Paltin de câmp cu frunzele primăvara roşii – sanguinee, mai târziu, devenind verzi – roşcate până la verzi măslinii, al cărui peţiol şi nervurile rămân tot timpul roşii. Acest exemplar poate fi văzut în Arad pe Calea 6 Vânători (unul) şi în Piaţa Avram Iancu (trei exemplare).
  • Acer pseudoplatanus L „Leopoldii” – Paltin de munte cu frunzele mature punctate sau maculate foarte dens cu galben – deschis sau galben-alburiu. Un exemplar deosebit de frumos se află în faţa Gării, iar altul în Parcul „Eminescu”, în spatele Palatului Administrativ.
  • Liriodendron tulipifera L – Arbore lalea, specie de talie mare, originară din America de Nord, ornamentală atât prin portul său cât mai ales prin frunzele şi florile sale. Înfloreşte în iunie – iulie, florile fiind solitare, asemănătoare celor de lalea. Poate fi văzut în Arad, în Parcul Copiilor, lângă Muzeul Judeţean – Secţia Ştiinţele Naturii (un exemplar), precum şi în curtea de pe Str. Hector nr. 20 (un exemplar).
  • Quercus macrocarpa Michx. – Stejar originar din estul SUA şi Canada, interesant în special prin ritidomul său adânc crăpat şi solzos, caracteristic şi lăstarilor tineri. Singurul exemplar din Arad este cultivat în Cimitirul Evreiesc.
  • Robinia hispida L – Salcâm roşu, specie arbustivă (trei metri) cu port arborescent, deosebit de decorativă prin florile sale roz până la palid – purpurii, mai mari decât la salcâmul comun. Se înmulţeşte preponderent prin altoire. Din păcate în Arad îl întâlnim numai în Gai pe strada Grozăveşti nr.14, într-un singur exemplar.
  • Robinia pseudoacacia L „Unifoliola” – Salcâm cu frunza simplă, este un cultivar care prezintă frunze cu o singură foliolă terminală mare şi uneori cu încă 2 – 7 foliole laterale mici. Arborele nu are spini şi în Arad se află numai în Parcul Eminescu (un exemplar).
  • Sophora japonica L „Pendula” – Salcâm japonez cu ramurile pendule şi frunzele cu limbul ondulat, înmulţit prin altoire. Cele două exemplare din Arad sunt înaintate în vârstă, scorburoase şi au intrat într-un evident regres fiziologic, ele găsindu-se unul în Parcul Eminescu, în spatele Palatului Administrativ, iar celălalt în Scuarul din faţa Hotelului „Continental”.

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

sursa: http://www.observator.info

(Republicare articol)

În curgerea lui molcomă și sinuoasă prin Ardeal, Mureșul spune povestea uneia dintre cele mai vechi și mai respectate meserii de pe aceste meleaguri: plutăritul. Din vremea dacilor și până încoace, în timpurile Imperiului habsburgic, plutăritul pe Mureș a fost esențial în dezvoltarea economică a Ardealului. Aurul, sarea, lemnul, grânele, ba chiar biserici și biblioteci au luat drumul Mureșului, pentru a ajunge, prin truda și dibăcia plutașilor, la destinație. Plutăritul era mai mult decât o meserie, era o lecție de viață, spun cei care, în zilele noastre, luptă să reînnoade aceasta extraordinară tradiție.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Mureșeni”, adică plutași

Rar se întâmplă – dar e cu atât mai minunat și mai plin de sens! – ca numele unui loc, al unui râu sau al unui munte să se contopească deplin cu truda și cu speranțele oamenilor! Omul sfințește locul, iar locul sfințește omul. Așa s-a întâmplat, cu sute de ani în urmă, cu plutașii de pe Mureș. Băteau Ardealul cât e de lung, până prin părțile Aradului, iar de acolo mai departe, spre Szeged, cu ciubere de sare, cu grâne sau cu lemn, cu tone de încărcătura. Pe orice vreme, ei stăteau nemișcați la cârma plutelor ce se opinteau printre stânci și pietroaie. Opreau din când în când prin sate, în locuri din timp alese, cât să lase marfa de la munte sau cât să încarce oarece mai de soi, ce se cerea prin Budapesta ori prin Viena. Apoi o luau din loc, cu noaptea în cap. Coborau mereu pe Mureș, statornici precum stelele de pe cer. Li se spunea, simplu, „mureșeni”. Mureșul, râul care le înlesnea drumul din munte spre pusta ungurească, devenise sinonim cu însăși meseria lor, cu plutăritul. Frumosul nume al plutașilor ardeleni s-a pierdut de mult, cu ani și ani înainte ca meseria lor să devină, la rându-i, istorie, după apariția barajelor pe râuri, după încetarea exploatării sării și după apariția automobilelor și a trenurilor. Acum, puțini mai știu despre „mureșeni”. Doar dicționarele nu uită, niciodată, nimic. Chiar și cele mai noi amintesc, discret, după sensul propriu care-i numește „mureșeni” pe locuitorii din județul Mureș, sensul de-al doilea, dulcele regionalism „mureșean”, odinioară titlul de noblețe al oricărui plutaș român din Transilvania.

Vâslași printre tainele lumii

(…) Oricât ai vâsli, nu poți să traversezi drept pe celălalt mal. Trebuie să lași apa să te ducă un pic mai jos, să controlezi pluta și apa, fără să faci efort zadarnic (…) trebuie să înțelegi apa, să înțelegi natura. Trebuie să lucrezi cu apa, nu să te pui împotriva ei, că nu ajungi nicăieri (…) Vremea capricioasă, apele învolburate, stâncile îndărătnice și malurile înșelătoare, frigurile și vânturile ce înstăpânesc apele la ceasul dimineților, apoi arșitele lui Cuptor sub care te topești stând în picioare, 16 ore pe zi, la cârmă, uneori foamea și suferințele de tot felul, toate astea îi căleau pe plutași pe viață. Mai mult decât orice, plutăritul era lecția devenirii, lecția plină de sens a curgerii dinspre un izvor, dinspre un început, înspre o vărsare, înspre un implacabil final.”Du la capăt ce-ai început!”. Lecția asta Mureșul însuși le-a dat-o plutașilor, mereu și mereu, cu fiecare nou drum. Așa au devenit ei atât de puternici și de respectați în secolele trecute. Iar poveștile lor de viață, atât de simple, dar atât de severe, ne sunt mai de folos ca oricând acum, când comoditatea și tehnologia ne-au îndepărtat de adevărata înțelegere a lumii și a naturii (…)

Plutăritul e o lecție de viață. Pe lângă pricepere și putere, îți cere și pasiune. El trebuie practicat cu bucurie și drag. Pentru asta e nevoie de suflet …

Sursa: Formula AS

”În ziua de Sfinții Ioachim şi Ana e Kirchweih în Sântana” spune un vechi proverb șvăbesc din Banat. Anul acesta, pe 26 ale lunii iulie, de Sărbătoarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, altarul de marmură al Bisericii Mamei Ana a împlinit 100 de ani de existență. Biserica în sine este, însă, cu 44 de ani mai veche.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anul acesta, la sărbătoarea hramului bisericii, Vicarul General al Diecezei din Timişoara, Johann Dirschl, a ținut aici o slujbă specială în prima duminică după Sf. Ioachim şi Ana (29 Iulie).

Sărbătoarea tradiţională de Kirchweih a avut loc o săptămână mai târziu, în 5 August. Reprezentantul Festivalului Cultural German, Adrian Ardelean, a fost acolo și ne relatează.

Festivalul Satului din Sântana a început sâmbătă, cu ridicarea pomului de Kirchweih, pregătirea costumelor, a buchetelor și cu invitaţia membrilor comunităţii la serbare.

30 de perechi din România şi Germania, au dansat la festivalul de duminică. Tinerii au pornit de la casa primei Geldfrau în acordurile fanfarei din Recaș, către biserică, unde s-a ținut o slujbă specială de către Părintele Peter Zillich, de asemenea, cunoscut sub numele de „preotul cu acordeon.” După slujbă el a primit drept mulțumire, un buchețel de Kirchweih.

După cele trei dansuri de onoare, perechile de Kirchweih au pornit spre casa primei Geldfrau.

Prima pereche a fost în acest an, Georgiana Goina şi Martin Reinholz JR, fiul preşedintelui forumului local, Martin Reinholz.

Martin Reinholz Sr. nu a fost niciodată primul Geldherr la festivalul de Kirchweih din Sântana,  deși fiul său a avut această onoare a treia oară anul acesta.

Celebrarea festivalul tradiţional de Kirchweih are loc de mai mulţi ani un pic mai târziu, la începutul lunii august, pentru că în această lună de vară mai mulți oameni ai satului, plecați între timp în Germania, pot săți ia concediu spre a-și revedea casa părintească. Dar mereu acasă, în satul natal Sântana, rămâne întotdeauna preşedintele comunităţii, Josef Lutz.
Realizator: Adrian Ardelean

Traducere: Florica Sarca

Sursă: FunkForum

Secolul al XVIII-lea – piatră de temelie

Se pare că abia în secolul al XVIII-lea s-a cristalizat populaţia cicireană din apropierea pălmaşilor români şi a grănicerilor care păzeau hotarele posesiunilor coloniştilor din împrejurimi. Corpul de grăniceri a fost organizat în urma victoriei armatei împărăteşti, conduse de prinţul Eugen de Savoya împotriva forţelor turceşti în 11 septembrie 1697.

Lupta s-a dat la Zenta şi în urma victoriei imperialiştilor, statul major din Viena a hotărât organizarea Regiunei de graniţă dintre Tisa şi Murăş (Ţiucra, Pietre rămase, p. 349). Zona de graniţă care despărţea Imperiul Otoman de Imperiul Austro-Ungar a fost împărţită în două circumscripţii grănicereşti: Regiunea Tisei cu sediul la Seghedin şi Regiunea Mureşului cu sediul la Arad. Circumscripţia de Arad se compunea din 23 staţiuni; dintre acestea, oraşe erau: Arad, Nădlac, Pecica; sate: Apatfalva, Uj-Csanad, Sajteny, Szemlak, Glogovatz sau Orod, Mondorlok, Csicser, Szabadhely, Paulis, Şoimoş; puste: Başaraga, Şionda, Nagy-Bereg, Mezohegyes, Palota, Csiga, Kiralyhegyes, Pitvaros şi Szekesegyhaza (Ţiucra, Pietre rămase, p. 349).

Astfel apare clar că în secolul al XVIII-lea Cicirul era parte a graniţei militare formate din regimentele grănicereşti sârbeşti, căci angajaţi ca soldaţi mobili au fost locuitorii sârbi de pe malurile Mureşului şi a Tisei. În apropierea Cicirului, pe câmpul dintre acesta şi Sâmbăteni, administraţia austro-ungară a lăsat o urmă datând din secolele XV – XVI – “iarcul”, un canal lung de 800 de metri şi lat de 30 de metri care, probabil, a fost gândit pentru a uşura trecerea unei bucle a Mureşului situate chiar între cele două sate (Prof. Pădureanu Eugen) .

În anul 1720, Cicirul apare înregistrat cu un număr de 4 gospodării de iobagi, toţi purtând nume româneşti. Iar în anul demilitarizării, în 1752, toate familiile militare din Cicir, adică 35 de familii, numărând 175 de suflete erau familii româneşti, (Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului, p.65). Aşezarea pe actuala vatră a satului s-a făcut în jurul anului 1823 şi a fost determinată de desele inundaţii ale Mureşului, cicirenii retrăgându-se astfel din faţa pericolului pe care îl reprezenta râul pentru gospodăriile lor.

Cicirenii erau iobagi, în 1752 existând un singur om care se ocupa cu oieritul şi care avea 10 oi şi capre, iar în 1743, la Cicir erau 4 mori cu venit impozabil de 240 de florini (Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului, p.65). Încet-încet, în jurul sfârşitului secolului al XVIII-lea, iobagii s-au ridicat la statutul de plugari . În prezent, deşi mulţi locuitori se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor, o bună parte lucrează în oraş, făcând naveta cu tramvaiul care leagă Cicirul de municipiu. Cicirul nu mai este acum un sat de plugari, ci aici s-au format şi intelectuali – doctori, cadre didactice, ingineri etc.

Evoluţia demografică în satul Cicir a fost urmărită pe parcursul anilor: 1752 – 175, 1875 – 621, 1869 – 1025, 1880 – 941, 1890 – 904, 1910 – 971, 1922 – 996, (Dicţionar istoric, p. 86). Recensamântul din anul 2002 a înregistrat 952 de locuitori în satul Cicir.

BIBLIOGRAFIE:
Dr. Ciuhandu, Gheorghe, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Editura Diecezana, Arad, 1940;
Roz, Al., Kovach, Geza, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Editura Universităţii “Vasile Goldiş”, Arad, 1997;
Ţiucra, Pribeagul, Petru, Pietre rămase, 1936;

Realizator: Florina Păsculescu

SURSE ORALE:
Prof. Pădureanu Eugen

Această prezentare necesită JavaScript.

Aradul deține un record inedit: în 1908, aici ia ființă prima fabrică de automobile din Ungaria dar și din România. Înființarea companiei din Arad se face în urma nevoii pentru autobuze exprimate de autorităților arădene. Westinghouse din Le Havre (filiala franceză a concernului american cu același nume) se oferă să construiască o fabrică pe terenul pus la dispoziție de primăria Arad. Un an mai târziu, în 1909 se finalizează construcția clădirilor și instalarea utilajelor iar nou înființata firmă Marta (Magyar Automobil Részvény Társaság Arad) – sucursală a firmei-mamă – își începe producția.

Începând cu 1910, pe lângă autobuze cu sau fără etaj, camioane sau motoarele pentru tracţiune feroviară, încep să se fabrice autoturisme cu diferite tipuri de caroserii (Dublu-Featon, Landolet, Limuzină) cu motoare în patru cilindrii de 20, 30 sau 40 CP, toate sub licență Westinghouse.

În 1912 firma franceză dă faliment iar Marta este preluată de compania austriacă Austro-Daimler care reorganizează producția și introduce modele noi de automobile sub licență proprie. „Piesa de bază” devine un autoturism (4 cilindri; 2,5 l; 18/22 CP) folosit mai ales ca și taxi în zona central-europeană. În 1936, la Arad, mai funcționa încă un taxi Marta iar proprietarul era mândru cu cei peste un milion de kilometrii rulați.

Până în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, Marta a produs peste 700 de autoturisme și autobuze sub cele două licențe Westinghouse și Daimler. Odată cu acel moment producția civilă face loc celei de război, fabrica producând până în 1918 motoare de avion.

După evenimentele din 1918-1919, prin fuziunea dintre fabrica de vagoane Weitzer cu Marta, ia ființă prima fabrică română de vagoane și motoare: Astra. În interiorul noii societăți Marta devine „Fabrica de Motoare” construind autocamioane, autobuze, autostropitoare, autoturisme, motoare cu benzină sau gaz metan, mașini unelte de precizie precum și avioane. Armata Română a comandat 25 avioane de recunoaștere Astra-Porto cu motor Hispano-Suiza de 300 CP.

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Realizat: Claudiu Cristea, 30 martie 2011 ·

Sursă:  http://www.claudiucristea.ro/frumoasa-poveste-de-dragoste-dintre-automobil-si-arad

%d blogeri au apreciat asta: