arhivă

Arhivele lunare: Septembrie 2012

Autor: Horia Truță

La 1 octombrie 1934, sute de oameni, au umplut până la refuz, vechea biserică şi spaţiul din jur pentru a asista la punerea pietrei fundamentale a noului lăcaş de cult ortodox. La sărbătoare a participat arhimandritul dr. Iustin Suciu, care împreună cu preoţii Romulus Motorca şi Ioan Bârnău, au oficiat serviciul divin. La slujba religioasă, piesele muzicale, au fost susţinute de corul local, condus de Ioan Momac, cantor bisericesc. În final Romulus Motorca, a prezentat actul fundamental care a fost zidit în fundaţia viitoarei biserici.[1]

Vechea clădire a bisericii a fost demolată [2] în perioada interbelică, odată cu edificarea noului şi impresionantului lăcaş de cult, cu acelaş hram. Pe locul ei, s-a construit căminul cultural şi a fost ridicată o troiţă. Biserica a fost edificată în perioada 1934-1936 de către antreprenorul Francisc Trithaler din Arad, str. Iosif Vulcan nr. 63, după planurile arhitectului Silvestru Rafiroiu [4] sub păstorirea preotului Romul Motorca [5] (1894-1939).

Se pare că de această dată, icoanele şi celealte obiecte de cult nu au fost transportate în deplină securitate la noua biserică, deoarece o parte din ele au dispărut în timpul mutării [6]. Motivele ridicării unei noi biserici în Agrişu Mare, au fost desigur multiple. Vechimea, starea avansată de degradare, dimensiunea redusă a edificiului, care nu mai putea oferi posibilităţi pentru primirea în siguranţă a credincioşilor şi desfăşurării în condiţii bune a serviciilor religioase, au fost factori determinanţi în luarea acestei decizii.

Sfinţirea noii biserici [7] a avut loc în ziua de 18 octombrie 1936, cu participarea unui număr impresionant de credincioşi din Agrişul Mare şi satele apropiate [8]. Oaspeţii, în frunte cu episcopul Andrei Magieru, însoţit de dr. Gheorghe Ciuhandu, dr. Mihai Păcăţean, Ştefan Lucaciu şi Dimitrie Darău, au fost întâmpinaţi la marginea comunei de către un grup de săteni în straie de sărbătoare, călare, pe caii împodobiţi cu scoarţe şi ştergare. La sărbătoare au mai participat: dr. Mihai Mărcuş, dr. Romulus Coţioiu, primarul Aradului, dr. Ioan Ursu, fost primar al Aradului şi Nicolae Păuşeşti, din Arad, Axente Secula, deputat sinodal. Notarul comunei, Dimitrie Busuioc, asistat de subnotarul Temie Iovănuţ, primarul Agrişului Avram Zdremţan, subprimarul Avram Stan, casierul comunal Ambrosie Piseu, şeful postului de jandarmi Constantin Stănoaia, directorul şcolii primare, învăţătorul Dimitrie Busuioc, Ioan Bodea – funcţionar, de membri reprezentanţei comunei politice, a rostit obişnuitul cuvânt de salut.

În sunetele clopotelor şi al cântărilor bisericeşti, soborul a fost condus la biserică, într-o procesiune impresionantă, unde s-a desfăşurat actul sfinţirii noului lăcaş de cult. Acesta a constat din: înconjurarea bisericii de trei ori, citirea Evangheliilor, ungerea pereţilor cu sfântul Mir şi stropirea lor cu apă sfinţită. După intrarea în biserică, au urmat cântările şi rugăciunile prescrise, aşezarea moaştelor în Altar, vărsarea aromelor topite, spălarea, ungerea cu Sfântul Mir, stropirea cu Apă Sfinţită, aşezarea celor patru Evanghelişti, îmbrăcarea Sfintei Mese, ungerea şi sfinţirea cu Apă Sfinţită a pereţilor. Programul a mai cuprins solemnitatea Sfintei Liturgii realizată de episcopul Andrei asistat pe lângă înalţii prelaţi din suita sa, de către: protopopul Şiriei, Aurel Adamovici, protopopul Ineului, Mihai Cosma, opt preoţi din protopopiatul Şiriei şi diaconul Aurel Tripon din Oradea. Tot atunci a fost hirotesit întru ceteţ şi ipodiacon, candidatul la preoţie, Victor Faur, iar Victor Şancu a fost hirotonit presbiter-duhovnic. Răspunsurile liturgice au fost date de Corul Nevăzătoarelor din Arad. După citirea Evangheliei, episcopul Andrei a ţinut o predică, în care, a atras atenţia că: sfinţirea bisericii, să nu fie numai un praznic trecător, ci să fie un praznic al sufletului. În final, părintele Romul Motorca, a prezentat situaţia parohiei, contribuţia sătenilor şi a administraţiei [9], la edificarea bisericii, oferind la locuinţa sa o masă în onoarea distinşilor oaspeţi.[10]

Noul lăcaş de cult este impresionant nu numai prin dimensiunile sale neobişnuite (S-300 m.p. cu o capacitate pentru 700 persoane) ci şi prin ruperea de stilul baroc practicat în numeroase localităţi, până la începutul secolului XX. Considerată a fi un adevărat manifest, un nou început al arhitecturii ortodoxe din sud vestul ţării [11], biserica din Agrişul Mare a fost realizată într-o manieră neîntâlnită în epocă şi în zonă. Ea însumează tradiţii medievale diverse: Ţara Românească, Moldova veacului al XVII-lea, Transilvania romanică, Bizanţul de la cumpăna mileniilor. Eleganţei volumului i se adaugă proporţiile reuşite, asociate cu detalii de mare fineţe, care împreună reîncheagă o unitate similară cu cea de începuturi [12]. Spaţiul deschis din jur, avantajează clădirea a cărei măreţie, este conferită tocmai de arhitectura simplă dar de mare efect.

Stilul bizantin al edificiului, este evident, fiind respectată schema generală a planului centrat în formă de cruce şi cupole. Semnul distinctiv este mai ales asemănarea în unele privinţe arhitecturale, păstrând bineînţeles şi proporţiile, cu Haghia Sofia (532-537 / 558-562), biserica aulică a lui Iustinian, care a fost totodată catedrala patriarhilor. Şi aici, ca simbol al imaginii lumii hotărâte de sus, cupola baldachin, pare să domine, într-o revărsare de lumină toate elementele spaţiului din interior, să anuleze raporturile constructive şi să dematerializeze formele plastico-materiale. Cupola de zid, sau domul, ca formă funcţională primitivă, era străveche în Orientul sărac în cherestea. Inventată de romani, ea a fost redescoperită şi îmbunătăţită de Renaştere devenind un element esenţial al arhitecturii neoclasice. Specific bisericii din Agrişul Mare, este ridicarea pe lungimea edificiului a două cupole, nu prea înalte, mai mult plate, care arată ca două farfurii întoarse. Fiecare din ele este dublu stratificată, creind astfel împreună cu sfera şi crucile din vârf, forme bine proporţionate, fără a cauza o solicitare structurală deosebită.

În partea de răsărit a bisericii, spre altar au fost ridicate trei semidomuri de dimensiuni diferite şi două arcade. Dispunerea acestora, exploatează forţa de împingere a zidurilor spre exterior inerentă formei arcuite, jucând alături de contraforţii laterali rol în asigurarea stabilităţii clădirii, creind însă şi un spaţiu util şi boltit, folosit de altar, proscomidie, diaconicon şi colţurile naosului. Aceste bolţi, în trepte, în cruce, parţiale şi supraînălţate, par din exterior o grupare de cupole principale şi secundare într-un echilibru perfect armonizat. În interior, bolţile aproape se contopesc, pentru a forma un spaţiu comun înviorat de jocul clarobscurului, producând şi o tendinţă spre înalt, printr-o eşalonare dinamică, posibilităţile completându-se reciproc. Orientarea de bază este indicată de verticala naosului. Cupolelor principale care acoperă careul, i se subordonează, mai mult, sau mai puţin, toate celulele înconjurătoare. În adâncime, spaţiul se desfăşoară într-o orientare, de la capătul vestic al bisericii, destinat obştei, spre absidele de la est, unde se află Sfânta Sfintelor. Această direcţie este întreruptă de iconostas, acea barieră din faţa altarului ridicată imediat în dreptul curburii estice a careului, formând astfel un arc triumfal. În spatele iconostasului, central, se află masa altarului, iar lateral, proscomidia şi diaconiconul, acestea fiind separate imaginar prin arcele semibolţilor.

Partea de vest, a bisericii este prelungită prin pronaos, împărţit cu ziduri în trei încăperi: tinda sau nartexul, sala de botez, şi anticamera urcării la balconul corului şi în cele două turnuri. Îndreptate spre cer, acestea atrag atenţia, conferind bisericii o impresie de soliditate, putere şi bogăţie. Turnurile, clindrice, înalte de 30 m, sunt alcătuite din câte două segmente, suprapuse, cel superior fiind cu diametrul diminuat, şi terminate fiecare cu o cupolă. Bolţile, dublu stratificate, sustin fiecare câte o sferă de pe care se ridică câte o cruce treflată ale căror braţe egale sunt înscrise la mijlocul segmentului într-un cerc. Turlele sunt folosite şi drept clopotniţe, astfel încât sunetul celor trei clopote să se răspândească mai bine pe distanţe mari. Deşi ţin în mod esenţial de orice sărbătoare creştină ele sunt folosite şi cu ocazia înmormântărilor, a nunţilor s-au chiar în scopuri laice, anunţând o anumită oră a zilei, sau unele pericole. Soliditatea construcţiei, trebue să se opună vibraţiilor provenite de la tragerea clopotelor, care constitue dealtfel, una dintre principalele cauze ale avariilor structurale suferite de biserici. Ferestrele camerei de unde provine sunetul, sunt uşor de recunoscut, ele neavând sticlă, ci doar obloane, pentru a împiedeca pătrunderea păsărilor. Clopotele au fost turnate la Arad, la firma Friederic Honig, de pe strada George Bariţiu nr 10, sub atenta îndrumare a preotului Romul Motorca şi a consilierului parohial Ioan Micoară.

Pe suprafaţa exterioară a clopotului mare, a fost însris în relief textul: Clopotul s-a cumpărat / pentru Biserica Ort. Rom. din Agriş / pe cheltuielile Sf. Biserici şi a credincioşilor şi din donaţiunea / parohului comunei Romul Motorca şi soţia Florica / Cismaş Ioan Stella Cismaş Ioan Oprea nr 1 Iovan Pribac Iovan Neamţiu nr. 43 şi Crăciun Filipaş a Vali / în anul Domnului 1935. Mai jos se află însemnarea: Turnat de Frideric Honig în Arad. Clopotele sunt ornate, în relief, cu un brâu decorativ vegetal, format din mănunchiuri de spice de grâu împreună cu ciorchini de struguri.

Arhitectul şi constructorii bisericii au pus un mare accent şi pe zonele de acces. Împărţirea internă a clădirii se exprimă foarte clar prin folosirea mai multor uşi. Forma şi dimensiunile uşii principale, cea din spre vest, rezervată procesiunilor respectă preferinţa arhitectului pentru arcele rotunde. Simplitatea acestei faţade deşi e cea mai elaborată, un simplu vestibul decroşat, ale căror ziduri sunt îngroşate pentru susţinerea turnurilor, ajută la evidenţierea uşii, făcând posibilă retragerea ei în adâncime. În felul acesta se dezvoltă un spaţiu protejat asemănător unui cerdac, unde, pe un timpan, a fost pictat portretul Sfintei Paraschiva[13], protectoarea bisericii din Agrişul Mare.

După tradiţia bisericii ortodoxe, fiecare lăcaş de închinăciune, în momentul sfinţirii, săvârşit de către episcop, primeşte un nume care este hramul său. Acesta poate fi un eveniment din istoria divină sau numele unei persoane sfinte. Importanţa acestuia este mare, deoarece prin târnosire, hramul devine îngerul păzitor al bisericii, patronul său spiritual, religios şi moral. Credincioşii din Agrişul Mare o cinstesc pe Sfânta Paraschiva din neam în neam, convinşi fiind că punându-se sub protecţia ei, au parte de o duioşie feminină pentru greutăţile vieţii.

Uşile laterale sunt folosite pentru ocaziile obişnuite.Ele sunt flancate de portetele unor sfinţi şi texte explicative.

Personalitatea bisericii este subliniată şi prin ferestre. Ele sunt dispuse simetric, într-un singur registru, de formă dreptunghiulară, cu arce romanice asemănătgoare cupolelor şi mărginite de linii alternative mai lungi sau mai scurte, drepte şi curbe. Singură sau în grup de trei ferestre dispuse în trepte sub o arcadă, cu fereastra centrală mai înaltă decât celelalte două, aceste deschideri sunt practicate în pereţii naosului, altarului, cupolelor şi primul în segment al turnurilor.

Decorul exterior al edificiului este auster, fiind asigurat doar printr-un brâu de denticuli care mărgineşte sub învelitoare, partea superioară a zidurilor, a cupolelor şi segmentelor turnurilor. Pe un registru inferior a fost ordonat o friză de nişe dreptunghiulare, curbate romanic şi ornate la mijloc, în relief, cu discul solar. Pe turnuri se observă conturul unor ferestre oarbe, practicate doar sub aspect ornamental. Structura spaţială a bisericii oferă premiza ideală pentru aplicarea programului iconografic ortodox.

Iconostasul, elementul de construcţie liturgic, desparte obştea credincioşilor de sfânta sfintelor, naosul de altar, şi totodată le uneşte prin cele trei uşi, a fost preluat din vechiul lăcaş de cult. Corespunzător tradiţiei orale locale, elementele din lemn şi icoanele au fost restaurate şi adaptate noului spaţiu al bisericii, mult mai amplu, de către Constantin Căruntu, învăţător în Arăneag. Unitatea conceptuală a lucrării contrazic însă această ipteză, susţinând că atât sculptura cât şi pictura iconostasului au fost realizate integral odată cu noua biserică. Tâmpla sculptată în lemn, a fost realizată în formele barocului european târziu. Este structurată pe trei registre. Registrul de jos este susţinut prin patru perechi de coloane adosate panoului tâmplei. Ele sunt ridicate pe socluri înalte, paralelipipedice, decorate cu motive geometrice, de care sunt legate prin plinte patrate şi o succesiune de profile circulare. Fusul lucios, fără caneluri care se termină în dreptul registului următor, cu capiteluri corintice este decorat cu vrejuri de viţă de vie, simbol al lui Cristos. Ramele icoanelor registrului din mijloc sunt limitate central printr-o pereche de coloane de mai mici dimensiuni şi stâlpi adosaţi, de mărimi diferite.

Ramele arhitecturale, sau ancadramentele icoanelor sunt drepunghiulare în registrul de jos şi ovale în celelalte nivele. Ele prezintă o dispoziţie centrală, câmpul pe care-l înrămează fiind înconjurat cu un ornament liber, care se dezvoltă omogen pe toate laturile, fără să ţină seama de sus sau jos, ci este orientat radial dinspre centru către exterior. Ovele, vrejurile vegetale din care sunt compuse ramele, au însă o orientare verticală precisă şi sunt astfel plasate încât partea lor superioară este orientată spre exterior. Formatul în medalion pe înălţime, accentuiază verticalitatea lucrării. El face ca figurile reprezentate să pară mai înalte, indicând în acelaş timp imaterialitate, biruinţa asupra greutăţii gravitaţionale. Deoarece acestea sunt înscrise într-un oval, pierd astfel simetria centrică. Dealtfel spre deosebire de Renaştere, care a îndrăgit cercul ca fiind forma perfecţiunii cosmice, faza manieristă a Barocului, în care se poate înscrie acest iconostas şi-a ales elipsa puternic încordată care contrapune ambivalenţa rotunjimii extensiei[14]. Vioiciunea acestui model geometric este dictată mai degrabă de necesităţile impuse de decorul pe care îl serveşte, decât de acelea ale compoziţiei conţinute. Ovalul ca şi cercul constitue şi un pretext de rotunjire a colţurilor, potrivindu-se astfel mai confortabil subiectului religios. In descifrarea iconografică, drumul revelaţiei merge de sus în jos. Registrul superior cuprinde portretele a 14 patriarhi şi proroci în mijlocul cărora, domină prin mărime, crucea cu chipul Mântuitorului răstignit. Personajele sunt prezentate întregi, în atitudini şi gesturi diferite, unii purtând suluri de manuscrise, care vestesc sosirea lui Cristos ca Mântuitor al lumii. Urmează registrul celor 12 apostoli, între care, la mijloc se află cu dimensiuni mărite icoana Încoronării Maicii Domnului. Registrul de jos este cel al personajelor venerate: Sfântul Ierarh Nicolae, Maica Domnului, Isus Cristos şi Ioan Botezătorul. Icoanele sunt mult mai mari şi aşezate la o înălţime potrivită, pentru a putea fi cinstite direct de către credincioşi, prin sărutări, plecăciuni şi semnul crucii.

O importanţă deosebită le revine Uşilor Împărăteşti, principala intrare spre Sfânta Sfintelor, prin care au voie să treacă doar preoţii, în anumite faze ale slujbei. În faţa acestei intrări, pe treapta altarului se face împărtăşania credincioşilor. De aceea deasupra ei este înfăţişată cuminecătura, Împărtăşania apostolilor, prin imaginea cunoscută sub numele Cina cea de taină. Pe canaturile acestui simbol al intrării în împărăţia lui Dumnezeu este ilustrată Maica Domnului şi arhanghelul Gavril, care alături de Mihail, este conducător al cetelor cereşti. Cele două uşi secundare, cea din stânga spre proscomidie este decorată cu imaginea arhanghelului Mihail, iar cea din dreapta cu Sfântul Ştefan, arhidiacon care este în serviciul divin al îngerilor.

După anul 1970, preotul Nicolae Badea, a realizat primele reparaţii bisericii fiind montată instalaţia electrică pe iconostas şi prin candelabru. Tot atunci au fost comandate şi picturile în frescă din interior. Pictura murală a fost executată în tehnica frescă de către pictorul bisericesc Vasile Niţulescu din Braşov [15], în perioada anilor 1974-1975. După terminarea lucrărilor, interiorul bisericii, apare decorat cu un impresionant covor de scene biblice şi figuri ale sfinţilor. Prima impresie este derutantă, dar încântătoare, o varietate nesfârşită de culori şi personaje, din care numai după o profundă meditare se pot desprinde o serie de unităţi : medalioane, pătrate, alte forme geometrice plasate pe mai multe registre, cadre vegetale mai complicate care separă ajutându-ne să descifrăm scenele. Totul e dominat de o culoare liniştită, luminoasă. Conturele, puţin accentuate aduc mişcare şi viaţă în fiecare compoziţie. Portrete compoziţionale, figuri întregi, busturi sau numai capete de proroci, arhierei, mucenici şi sfinte acoperă pereţii, bolţile, pilaştri şi nişele, personajele masculine fiind dispuse în apropierea altarului, iar femeile doar în partea de vest şi în părţile laterale ale bisericii. Normele bizantine cu figuri slabe şi rigide, au fost înlocuite cu personaje mai apropiate de realitate, cu expresie şi mişcări mai puţin încorsetate. Fiindcă scopul picturii bisericeşti nu este doar de a decora suprafaţa cu scene instructive şi moralizatoare, ea este însăşi Biblia pauperum pentru cei care nu ştiu, nu au răbdarea şi timpul necesar să citească. Ideia moralizatoare reiese clar, mai ales din reprezentările judecăţii de pe urmă şi din unele detalii ale pedepselor divine.
Printre obiectele de valoare ale bisericii din Agrişu Mare, se pot aminti Cartea românească de învăţătură (Iaşi 1643); Octoih (Bucureşti, 1720). Ele sunt expuse alături de câteva icoane vechi preluate din vechea biserică, într-un muzeu realizat de către preotul Florin Ţucudean într-o încăpere de lângă pronaos, folosită înainte pentru botezul copiilor.

Bibliografie:

[1] Ştirea 3 ocombrie 1934.
[2] Demolarea s-a realizat prin dinamitarea turnului de către doi artificieri: Luca şi Cuca, muncitori la cariera de piatră din Agrişu Mare.
[3] Firma, a fost înfiinţată, în 1921, sub forma unui Birou de arhitectură , inginerie şi antrepriză de lucrări. Societatea în comandită Francisc Trittaller, a fost înscrisă la Camera de Comerţ şi Industrie, în 2 septembrie 1931, cu un capital social de 10.000 lei. Membri asociaţi, au fost: Francisc Trittaller, Iosif Vulcan 6; Nachtnebel Edmund, procurist, str. G. Coşbuc 15; Elemer Karoly Thege. În 1937, firma s-a transformat în Construcţia Trittaller SA, având ca acţionari pe: Soţia lui Francisc Trittaller, născută Lenke Honig (casnică), Arcadie Honig, Ladislau Honig. Consiliul de administraţie era alcătuit din Francisc Trittaller, antreprenor, Edmund Nachtnebel, inginer şi Lenke Trittaller (născută Honig), ca acţionar majoritar ; (AN Arad, Fond Camera de Comerţ şi Industrie, 1924-1950, D. 87/1931-1932.)
[4] Silvestru Rafiroiu (1903-1961), născut la 28 noiembrie 1903, în localitatea Araci (Trei Scaune), arhitect diplomat, al Şcolii Superioare de arhitectură din Bucureşti, numit în funţia de arhitect din cadrul Serviciului Tehnic al Primăriei din Arad, de unde a demisionat la 31 august 1932, cu domiciliul în Arad, str. Mureşului nr. 7. Dup 1936 până la moartea sa survenită în 1961, a licrat la diferite instituţii din Timişoara. Serviciul militar l-a îndeplinit la Regimentul 7 Pionieri, fiind trecut în rezervă cu gradul de sergent T.R. În 1934, s-a căsătorit cu Elisabeta Silagy, funcţionară la Primăria din Arad. Membru al Corpului Arhitecţilor, este autor a numeroase proiecte de amenajare urbanistică, clădiri şi monumente: Bisericile ortodoxe din Micălaca Nouă şi Vladimirescu, Crucea Martirilor Arădeni, Monumentul Eroilor din Hălmagiu, Poarta de intrare a Cimitirului Pomenirea, etc. (Pentru detalii, vezi: Radu Măran, Silvestru Rafiroiu (1903-1961), în revista Arhitectura, nr 6/2011, p. 104 – 111)
[5] Romul Motorca (1868-1939), s-a născut în Agrişul Mare dintr-o familie de preot. Studiile secundare le urmează la Sarad şi Szarvaş, iar cele teologice în Arad. Între 1891-1894, a funcţionat în administraţia Consistorului eparhial, în 1894, fiind hirotonit preot în satul natal. În 1934, a zidit biserică nouă. A fost decorat cu Coroana României în gradul de ofiţer (Victor Aga, Galeria de biografii ilustre din Banat şi Crişana, Timişoara, 1934, p. 141-142 ; Vesa, 2006, op.cit.p. 563). Este înmormântat în curtea bisericii din Agrişul Mare.
[6] Jiga I. 2009, op. cit. p.59.

[7] În interiorul bisericii, pe zidul din spre vest, sunt două pisanii. Unul din texte are următorul cuprins: Ridicatu-sa acest Sfânt Lăcaş în anii 1934-1936 sub / Domnia Majestăţii Sale Regelui Carol II şi s-a sfinţit / la 18 Oct. 1936 de Prea S. Sa dr. Andrei Mager Episcop al / Aradului, iar zidirea s-a hotărât în şedinţa Consiliului par. La 23 Sept. 1933 prin stăruinţa preotului Romul Motorca ca preşedinte / susţinut de consilierii: Dimitrie Busuioc not., Ioan Momac, cantor bis., Ioan Oprea, Iosif Filipaş, Pavel Bulzan, Gheorghe Blaj, Moise Maci, / Mihai Bodea, Nicolae Blăgăilă, Crăciun Filipaş, Crăciun Olar, Iovan Stan, Ioan Turcaş, Gheorghe Zdrâmţan, / Ioan Popa, Ioan Neamţ, Ştefan Necşa, Pavel Bogdan, Avram Stan,, Ioan Micoară, Ştefan Erlea, Gheorghe Bisorca, Gheorghe Borlea, Pavel Filipaş (epitropi), / după planurile arhitectului Rafiroiu S.

[8] Biserica şi Şcoala, nr. 44/1936, Arad, p. 8-9.
[9] Contribuţia de la buget a judeţului Arad, a fost de 1.002.244 lei, sumă impresionantă pentru acea vreme.
[10] Biserica şi Şcoala, nr. 44 / 1936, Arad, p. 8,9.
[11] Radu Măran, Silvestru Rafiroiu (1903 – 1961, în revista Arhitectura nr.6/2011, p.110)
[12] Ibidem
[13] Moaştele Sfintei Paraschiva ( Cuvioasa noastră maică Parascheva cea Nouă), au fost aduse din Constantinopol, de către Domnitorul Moldovei Vasile Lupu şi depuse în anul 1641, în ctitoria sa, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde se află şi în prezent. Este: Sfânta Ocrotitoare a Moldovei. (Vornicescu, Proloagele, octombrie, p.43)
[14] Arnheim, 1995, op. cit. p. 113)
[15] Ce-a de a doua pisanie, are următorul cuprins: Pictatu-sa această sfântă Biserică, cu hramul Cuv. Paraschiva, spre slava lui Dumnezeu / prin jertfa credincioşilor parohiei Agrişu Mare, de pictorul Niţulescu Vasile din Braşov / în anii 1974-75 ajutat de Badea Ioan, sub arhipăstorirea Prea Fericirii Sale Părintele / Iustinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, sub păstorirea Prea Sfinţiei Sale dr. / Visarion V. Aştileanu Episcopul Aradului şi sub conducerea următorului Consiliu Parohial, în frunte / cu vrednicul paroh Badea Florian – preşedinte, cântăreţ Popa Gheorghe – secretar preot pensionar / Bursaşiu Sabin – membri de drept, Bisorca Gheorghe, Ştefan Onuţ / Bulzan Pavel, epitrop II, Poenar Ioan, epitrop I, Frăţilă Moise, jerfelnic şi activ Consilier eparhial, Oprea Vancu sen. Oprea Ioan, Jiga Gavrilă, Jelecutean Toader / Stan Avram şi Blaj Gheorghe, Crîsnic şi soţia Magdalena.

 

Construită între anii 1934 și 1936, în timpul păstoririi preotului Romul Motorca (ale cărui oseminte odihnesc îngropate în grădina sfântului lăcaş, în faţa altarului), biserica nouă din Agrişu Mare a fost târnosită la 18 octombrie 1936 de către preasfinţitul Andrei Mager, episcop al Aradului.

Arhitectura în stil autentic bizantin, cu două cupole şi cu două turle, aparține arhitectului Silvestru Rafiroiu. Interiorul i-a fost repictat în întregime între anii 1974 – 1976 de către pictorul bisericesc Vasile Niţulescu.

La începutul secolului al XVIII-lea, exista pe același amplasament o biserică din lemn, purtând hramul Sfintei Cuvioase Paraschiva și sfințită în anul 1739, pentru care se presupune că Negru Filip din Agriș a cumpărat de la monahul Nistor din Arad, un exemplar din Cazania lui Varlaam (5 iunie 1701).

Cazania sau Cartea românească de învățătură scrisă de Mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632 – 1653) este considerată de Nicolae Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conținând primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții.

Pe locul bisericii din lemn este construită în 1790 o altă biserică din piatră, înlocuită 150 de ani mai târziu de actuala biserică, ambele preluând hramul celei vechi. Iconostasul a fost luat de la bisericuţa veche, ca un simbol al continuităţii credinţei ortodoxe pe aceste meleaguri.

Această prezentare necesită JavaScript.

Arhitectul Silvestru Rafiroiu (1903-1961) a fost unul dintre reprezentanții noului curent modernist ai perioadei interbelice a arhitecturii românești din zona Arad-Timișoara. Utilizarea decorațiunilor a fost minimă, lucrările sale remarcându-se prin compoziția volumetrică puristă și raportul plin-gol.

Dintre lucrările sale cele mai importante amintim:

– Monumente de for public:

1936: Crucea martirilor arădeni din Parcul Eminescu (Inițial, monumentul a fost ridicat în Piața Podgoria, dar a fost înlăturat de autoritățile comuniste în anul 1960. Timp de 30 de ani, Crucea Martirilor a fost păstrată în mănăstirea din Gai și a fost reinstaurată în anii ’90.)

1933: Monumentul Eroilor Neamului Hălmagiu
1932: Poarta Cimitirului Pomenirea

– Lăcașe de cult:

1935: Paraclisul de vară al Mănăstirii Bodrogului
1930: Biserica ortodoxă Tudor Vladimirescu cu hramul Sf. Mc. Dimitrie
1936: Biserica ortodoxă Piața UTA
1936: Biserica ortodoxă Agrișu Mare cu hramul Sf. Paraschiva

– Locuință și loisir
1936: Pavilionul Ștrandului Băile Lipova
1932: Vila Mocsonyi, Arad, Str. N. Grigorescu nr. 7
1932: Vila Arad, Str. N. Bălcescu nr. 20

Bibliografie:

[1] http://www.virtualarad.net/county/Agrisu%20Mare/virtual_agrisul_mare_home.htm
[2] http://arhitectura-1906.ro/2012/01/silvestru-rafiroiu-1903-1961/
[3] http://www.aradon.ro/stiri/arad/articol/sarbatoare-la-agrisu–mare/cn/aradon-news-editor1-20061015-071952

Sursă: Cu mulțumiri domnului arh. Radu Măran, Florica Sarca (Arad Bike Race, 09-09-2012)

Parohia Cicir face parte integrantă din comuna Vladimirescu (Glogovăţ). Biserica este situată în partea de răsărit a satului. Majoritatea locuitorilor sunt creştini de religie ortodoxă română, însă de-a lungul timpului au existat şi câteva familii de evrei (Weiss, Waldner) şi de maghiari care au decedat sau au emigrat după cel de-al II-lea război mondial. În prezent, în Cicir există şi câteva familii de alte confesiuni: baptistă şi penticostală.

De-a lungul vremii, biserica ortodoxă din Cicir a trecut prin trei etape:
1.În 1702, conform mărturiei istoricului Marky [1], s-a construit prima biserică din piatră a Cicirului, care avea două clopote. În anul 1809 un clopot s-a crăpat şi s-a hotărât retopirea lui, iar clopotarul din Timişoara la care s-a petrecut operaţia a înlocuit materialul cu unul de o calitate inferioară. Celălalt clopot a fost donat în anul 1782 de căpitanul Radocanel Simion, dar şi acesta a crăpat în 1877.

2.Cea de-a doua etapă în istoria bisericii din Cicir o constituie momentul când, datorită mutării albiei Mureşului, biserica s-a surpat, iar cicirenii, fiind iobagi au zidit doar o bisericuţă din lemn.

În jurul anului 1823 datorită pericolului reprezentat de apele Mureşului, credincioşii cicireni s-au mutat de pe vechea vatră a satului pe locul actual. Bisericuţa din lemn a rămas abandonată, neputând fi mutată. Astfel, credincioşii ortodocşi trebuiau ca în zilele de sărbătoare să meargă din noul sat până la bisericuţă pentru a asista la serviciul religios.

La începutul anului 1833, în noaptea de Bobotează, datorită vechimii şi poate neîngrijirii, micuţa biserică din lemn s-a prăbuşit. Următorii douăzeci de ani au trecut fără ca satul să beneficieze de o biserică adevărată, slujbele religioase oficiindu-se în casa lui Savu Incescu, la numărul 59. În curtea acestui gospodar au fost aşezate clopotele într-o coplotniţă din lemn. La iniţiativa preotului de atunci, Petru Popa, zis Popovici şi a capelanului Dimitrie Vidovici s-a dispus arendarea bucăţii de pământ ruptă de Mureş, teren numit “Cot”, pe o perioadă de zece ani în vederea strângerii de fonduri pentru ridicarea unei biserici.

Câteva note monografice redactate probabil în anul 1967 descriu astfel noua biserică: Biserica a fost construită în stilul bazilicei romane; formează un patru unghi, lungăreţ care spre răsărit se termină într-o firidă semicirculară, având o naie mijlocie dar fără năi laterale, deci fără columne drepte, antice, cu espitele corintice ori romane. A fost clădită mai mult în linii drepte şi nu prezintă linii rotunde decât deasupra iconostasului şi dedesubtul cerului. A fost alcătuită din cărămidă cu mortar fierbinte, tavanul din lemn, tencuit, acoperământul din lemn şi ţiglă, turnul din cărămidă, lemn şi tablă de metal.
În anul 1884 biserica ortodoxă din Cicir a fost reparată de preotul Ioan Bozgan care a şi sfinţit-o, iar mai târziu, în 1911 a fost renovată sumar, zugrăvită şi sfinţită de către preotul Constantin Mihulin, care în 1929 a plecat protopop la Beliu, judeţul Bihor cu regretul că nu a putut construi şi o casă parohială: Pentru ca să satisfacem unei lipse generale şi urgente care este în fiinţarea casei parohiale de care parohia aceasta încă nu dispune, am adunat într-un fond 125.552 lei, cătră cari mai adăugând sumele ce le voiu putea economisi în curând se va putea face ca şi această lipsă să dispară [2]. Parohia Cicir i-a fost încredinţată preotului Mihulin în anul 1903; iată ce impresie i-a făcut primul contact cu noua lui parohie: la introducere în parohie am aflat o sărăcie “neagră”, căci şi stihar a trebuit să cer împrumut din Sâmbăteni, odăjdii erau numai nişte rupturi, în cari mă jenam să servesc, aşa m-am pus pe lucru să-mi împodobesc biserica, astfel că azi nu mai am lipsă în biserică de nici un obiect necesar la serviciile divine [2].

 La fel cum procedase cu zidirea şcolii de-a lungul a 6 ani (1903 – 1909), preotul Mihulin, în 1911, porneşte un plan pentru restaurarea bisericii şi astfel fără a cere de la popor măcar un ban [2] s-a executat reparaţia cu suma stabilită de 17.600 de coroane, dar, de fapt s-a realizat cu 2929.60 coroane pentru că vorba ceia “mâncând ne vine pofta”. Suma necesară pentru repararea din urmă o ridicarăm din bancă, dar în scurtă vreme am desplătit-o; în 8 ani deci reparai biserica şi zidii de nou şcoala [2].

În aceeaşi Autobiografie încheiată la 23 ianuarie 1930, la doar câteva luni după plecarea din parohia Cicir, inimosul preot Constantin Mihulin mărturisea eforturile sale pentru zidirea în anul 1925 a unui gard din fier la frontul bisericii, lucrare achitată cu banii daţi de credincioşi (ori bani ori bucate, cari mai târziu s-au prefăcut în bani), dar şi insistenţa sa la adresa credincioşilor emigraţi în America pentru a dona bani în scopul cumpărării unu clopot. Această dorinţă pentru binele comunităţii ortodoxe i-a fost îndeplinită şi emigranţii au donat 30.000 lei pentru cumpărarea unui clopot de 200 de kilograme, iar din banii bisericii am cumpărat unul mai mic cu preţ de 10 000 lei, astfel că biserica iarăşi are 3 clopote ca înainte de războiu, unde ne-au rechiziţionat 2 clopote [2].

În intervalul 1929 – 1 martie 1931 parohia a fost administrată de preoţi din Sâmbăteni, satul vecin. În aceşti doi ani au oficiat doi preoţi: Valeriu Felnecan şi Traian Rugilă.
La data de 1 martie 1931 şi-a început misiunea ca preot în parohia Cicir, Mihail Morgovan, figură legendară în mica istorie a satului, caracter puternic, dârz care a impus o conduită morală în comunitatea de atunci…

BIBLIOGRAFIE:
[1] Marky, S., Ardvarmegye es Arad (Monografia judeţului Arad), 1895;

[2] Mihulin, Constantin, Autobiografie (manuscript), Cicir, 1930.

Mulțumesc preotului paroh Teodor Mureșan și unchiului Gheorghe Păsculescu pentru amabilitate cu care mi-au facilitat accesul la Protocoalele bisericești, respectiv Autobiografia părintelui Mihulin.

Autor: Florina Păsculescu

Republicare articol http://www.vestic.ro

Autor: Andrei Ando | in Regional | 30 August 2012

Arhitecţii care au schimbat faţa Sibiului şi a Timişoarei au venit să facă treabă bună şi la Arad! Am putea avea încă un oraş-bijuterie în România!

Arhitecţii care au lucrat la imaginea Sibiului şi a Timişoarei, specialiştii din pricina cărora aceste două municipii au redevenit două dintre cele mai frumoase oraşe din România, au venit şi la Arad cu un proiect de reabilitare urbană. În discuţia cu cei trei, Rudolf Graf, Jochen Gauly şi Michael Engel am încercat să aflăm care sunt atributele de care Aradul are nevoie pentru a putea candida cu succes, în perspectiva următorilor ani, pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Şi, evident, cât de viabil este un astfel de proiect pentru oraşul de pe Mureş.

A.A. – Domnule Graf, ce înseamnă planul de revitalizare a zonei protejate din municipiul Arad, ce presupune un astfel de plan integrat de revitalizare, dincolo de faptul că este cuprins în scoarţele unei publicaţii şi că a apărut în formă tipărită. Ce urmează de acum încolo ca acest plan să poată într-adevăr un proiect serios?

Rudolf Graf – Pentru început tot ce aş spune este că dincolo de a fi doar o carte este în primul rând un instrument de planificare bugetară pe următorii ani, care ne permite şi permite administraţiei locale să ia acele măsuri care fac sens, care corelate duc la o îmbunătăţire a calităţii vieţii cetăţenilor în zona centrală. Cred că acesta este unul dintre lucrurile cele mai importante legat de rolul şi scopul unui asemenea plan.

Jochen Gauly- Prin acest plan Aradul are pentru prima dată pentru zona centrală un document integrat care permite startul către o revitalizarea şi o regenerare a zonei istorice şi care cuprinde proiecte din diferite domenii şi sectoare de activitate, ceea ce este foarte important. El nu se referă doar la un anumit tip de proiecte, de exemplu în reabilitarea spaţiului public, ci se referă şi la proiecte ce ţin de infrastructura socială, culturală, educaţională, de mobilitate dar şi de patrimoniu construit, un aspect foarte important.

(…)

A.A. – Unde în România au mai existat astfel de planuri integrate şi în ce măsură administraţiile locale au ţinut cont de aceste jaloane pe care planurile de genul acesta le trasau?

J.G.- Aradul este unul din primele oraşe, înaintea lui au fost Timişoara şi Sibiu. Prin acest plan, la fel ca Timişoara şi Sibiul, Aradul are la nivel de planificare un standard european. Această formă de a gândi dezvoltarea urbană integrat, inter-instituţional, nu raportat doar la domeniul fiecărei instituţii în parte, este la ora actuală în toată Europa modalitatea cea mai bună, identificată până acum, de a genera revitalizare şi dezvoltare urbană. Punctul de pornire în Arad este bun, pentru că este un punct de pornire, nu finalitatea unui proces, dar de acum încolo trebuie implementate aceste proiecte şi există printr-un asemenea plan integrat de revitalizare şansa de a obţine finanţări externe, din alte surse decât bugetul local, care de obicei nu poate fi grevat cu sumele pe care le implică un asemenea proiect de revitalizare, iar toate fondurile europene se dau în baza unei strategii. Nu poţi lua fonduri pe proiecte răzleţe, cărora nu le poţi justifica existenţa într-un cadru strategic asumat pe termen lung. Mai sunt două puncte foarte importante. Acest plan este o asumare de răspunderi sau o declaraţie comună a administraţiei, a cetăţenilor şi a instituţiilor implicate, care arată ceea ce vrem toţi pentru zona istorică şi este foarte important că această declaraţie este una comună şi nu a unei singure autorităţi responsabile. Totodată acest plan înseamnă că pe viitor dezvoltarea zonei istorice se va face în comun, împreună cu cetăţeanul, şi îi oferă acestuia un instrument de a se implica activ în această dezvoltare.

A.A. – Domnule Engel, la Sibiu, înaintea reabilitării prin care a trecut centrul acela frumos al oraşului, a existat un astfel de plan integrat şi în ce măsură a fost respectat acel plan integrat, procentual vorbind?

M.E. – În primul rând vreau să vă spun că eu reprezint Fundaţia Heritas din Sibiu, care este succesorul proiectului de colaborare româno-germană, proiectul de reabilitare a centrului istoric din Sibiu, care a fost demarat în anul 2000 şi s-a finalizat în 2009. Am făcut parte din acest proiect împreună cu domnul Gauly. Un asemenea concept a fost dezvoltat în Sibiu, oraş în care încă locuiesc, chiar la începutul proiectului şi atunci s-a numit Program de Acţiune pentru centrul Sibiului. Acesta a fost un prim pas de adunare a tuturor actorilor implicaţi în dezvoltarea oraşului şi pe baza acestor documente au fost luate decizii în cadrul administraţiei şi în proiectul nostru implicând cetăţenii.

A.A. – Domule Gauly, cum a văzut expertul din dumneavoastră oraşul Arad în momentul în care a ajuns aici? Noi ne mândrim cu unele dintre obiectivele din centru, ne plac unele ornamente, unele faţade, dar în timp ce un ochi ne râde, celălalt plânge pentru că o bună parte din ornamente sunt căzute, iar o bună parte din faţade sunt deteriorare.

J.G. – Întâlnirea cu Aradul a fost una plăcută, orice arădean trebuie să fie mândru de oraşul lui şi are de ce să fie aşa. Este foarte importantă asigurarea acestei moşteniri culturale şi de patrimoniu pe care Aradul o are, pentru generaţiile viitoare. Pentru ca acest lucru să reuşească participarea comună a administraţiei şi a cetăţenilor, acţiunea lor comună este de importanţă majoră. Am auzit foarte des că Aradul nu se poate compara cu Sibiul sau că ar fi inferior acestuia şi nu credem că este aşa, pentru că Aradul are, la ora actuală un potenţial enorm neutilizat dacă ne gândim la Cetate, la malurile Mureşului, la zonele industriale adiacente malurilor Mureşului, dacă ne gândim la patrimoniul arhitectural interbelic şi antebelic, care toate sunt de cea mai bună calitate.

A.A. –Ce aţi văzut prima dată la Arad, realitatea sau ceea ce poate deveni oraşul în câţiva ani?

R.G. – Oraşul este acum un oraş foarte atractiv aşa cum este el, impresia predominantă este cea a unui oraş atractiv. Are un cadru natural reprezentat de Mureş, foarte aproape de zona centrală, de o altă factură faţă de cum este de exemplu canalul Bega în Timişoara. Mureşul este un râu, are un biotop şi are o zonă istorică care a avut un start incredibil la început de secol , foarte viu, cu nişte clădiri care au o arhitectură interbelică mult peste ce are Timişoara, cred eu, din punct de vedere al arhitecturii moderne din anii 1920 – 1930. Are chiar şi un fond construit din anii 1960 – 1970 foarte bun, chiar în zona centrală, care nu este neapărat lupul rău al comunismului. Patrimoniul cultural construit este extrem de valoros. Are pieţele în zona centrală, care poate acum nu sunt în cea mai bună stare dar care au un potenţial uriaş pentru calitatea vieţii în zonă. Din acest motiv cred că atunci când vorbim despre schimbarea Aradului în următorii zece ani este vorba nu atât de a-l schimba cât de a-i descoperi resursele neutilizate acum şi a repune în valoare ceea are. Nu este vorba de nimic altceva.

A.A. – Unde sunt acele resurse neutilizate în prezent, domnule Engel? În ce constă potenţialul Aradului?

M.E. – Şi pentru mine râul Mureş şi malurile acestuia sunt cel mai mare potenţial oraşului. Eu sunt din oraşul Dresda (Germania) unde râul Elba trece tot prin centrul oraşului la fel ca Mureşul prin centrul Aradului şi întotdeauna când mă întorc acasă simt ce plus de calitate este să ai un râu în centrul oraşului. În Dresda malurile sunt folosite pentru distracţie, relaxare ş.a.m.d., iar potenţialul Mureşului este deosebit în Arad. România are şi alte oraşe frumoase în afară de Sibiu, printre care se află şi Aradul.

A.A. – Cred că la Sibiu o parte importantă în această aură pozitivă a oraşului a avut-o şi brandingul oraşului, faptul că a fost Capitală Culturală Europeană. Sunt foarte mulţi oameni care sunt extrem de convinşi de frumuseţea Sibiului, dar nu au fost acolo. Au auzit că este frumos, au preluat ideea şi au dus-o mai departe, rostogolind-o ca pe un bulgăre de zăpadă.

M.E. – Aici aş dori să mai adaug un lucru despre cum poţi atrage mai mulţi turişti care să petreacă mai mult de câteva ore într-un oraş. Eu personal am făcut o serie de experimente. Sunt în România de şapte ani şi în primii ani am trecut prin Arad cu maşina, cu trenul. Am lăsat maşina lângă gară şi am plecat cu trenul, dar niciodată nu am fost în centru. În 2008 am fost prima dată în centrul oraşului şi am fost impresionat de potenţialul oraşului şi de amplasamentul urban pe lângă Mureş şi, vis-a-vis, Cetatea. De atunci am mai venit de câteva ori şi am apreciat din ce în ce mai mult centrul oraşului şi arhitectura specială a Aradului. Sibiul este un oraş medieval, clădirile si amplasamentul urban sunt altfel. Aradul este un oraş cu clădiri mai mari care au un alt impact vizual.

R. G- Aş vrea să revin la întrebarea despre resursele neutilizate ale oraşului. Cred că una dintre resurse este populaţia, oamenii care locuiesc în oraş. Şi scopul acestui gen de proiecte este să-i înveţi să-şi anime spaţiul public. Degeaba e frumos malul Mureşului dacă nimeni nu-l utilizează adecvat. Este foarte important să-i obişnuieşti pe oameni să fie activi când vine vorba de ceea ce se află în oraşul lor şi să-şi utilizeze oraşul la modul cel mai liber, deschis, civilizat cu putinţă. Aici amenajarea urbană, coparticiparea, proiecte urbane sunt esenţiale. Activarea acestei resurse nu depinde neapărat de bani, nu depinde de bugete ci de o atitudine a cetăţenilor.

A.A. – Domnule Graf care sunt priorităţile pe care dumneavoastră le-aţi identificat în acest plan integrat? Sigur, aici putem discuta pe diverse paliere, putem discuta despre patrimoniul construit, infrastructură, spaţii verzi, zone publice.

R.G. – Prioritar pentru noi a fost să subliniem că este nevoie de o structură care să gestioneze implementarea acestui plan. Prioritar nu este acum cutare proiect ci ca administraţia locală să-şi construiască o structură, pe care noi am numit-o în cadrul proiectului Agenţie de Dezvoltare a Zonei Centrale, dar care să aibă capacitatea şi să fie investită cu puterea de a gestiona şi de a corela proiecte din diferite zone administrative. Ceea ce este dificil şi în acelaşi timp marele avantaj al unui plan integrat de revitalizare este faptul că el cuprinde măsuri care nu sunt gestionate de aceleaşi entităţi. Cuprinde măsuri care ţin de reabilitarea spaţiului public pe care le gestionează o anumită direcţie, cuprinde măsuri care ţin de educaţie şi domeniul social care sunt gestionate de o altă direcţie, cuprinde măsuri care ţin de promovarea turismului de care se ocupă altcineva. Astfel este important ca autoritatea locală să-şi construiască un organism instituţionalizat în care să fie prezenţi factori de decizie din alte zone instituţionale şi din zona societăţii civile care să fie capabili ca un mecanism viu să evalueze proiecte noi, să evalueze proiecte existente, pe care să le integreze într-un cadru structurat şi organizat şi să urmărească implementarea. Pe de altă parte au fost două priorităţi în ceea ce priveşte zona istorică. Una este păstrarea locuitorilor în zona centrală. Toate oraşele din România au avut această problemă că în zona centrală, prin creşterea chiriilor creată prin speculă, nu a fost o creştere reală neapărat, mulţi oameni nu şi-au mai permis să locuiască în zonele respective, ceea ce a dus la situaţii în care după o anumită oră, sau în anumite perioade ale anului, aceste părţi ale oraşelor să fie goale şi să nu mai fie un suport în viaţa oamenilor care trăiesc acolo. Cea de a doua prioritate este consolidarea structurilor economice. Este foarte important ca acea concurenţă pe care o fac la ora actuală suprafeţele de vânzare din malluri suprafeţelor de vânzare din zonele centrale să fie echilibrată şi balansată. Avem şi în Arad situaţia aceasta, în care serviciile de calitate înaltă se situează de preferinţă în zona unor suprafeţe tip mall, părăsesc zona centrală, în care rămâne un tip de comerţ de mâna a doua, cu servicii mai proaste, situaţie care nu e de dorit şi care nu este normală într-un oraş European.

A.A.- Domnule Gauly, una dintre problemele importante cu care se confruntă Aradul, dar cred că aici putem globaliza, cu care se confruntă foarte multe oraşe şi care practic sufocă tendinţele de revenire la o normalitate arhitecturală, o reprezintă traficul, numărul foarte mare de maşini, lipsa soluţiilor în ceea ce priveşte staţionarea acestor maşini. Sunt străzi gâtuite, sunt străzi care ar putea fi amenajate frumos dar atunci nu ai unde să-ţi parchezi maşinile.

J.G. – Toate oraşele, şi în speţă oraşele europene, au această problemă a traficului individual. Soluţia şi filosofia pe care noi am încercat să o implementăm este aceea nu de a satisface toate nevoile şoferului în zona istorică, soluţia este încercarea de a crea zone liniştite din punct de vedere al traficului, de a reduce atractivitatea pentru maşini a zonei centrale, de a introduce nişte limite de viteză, de a favoriza pietonul şi bicicleta în faţa automobilului. Sigur, toate acestea în paralel cu propunerea unor suprafeţe de parcaj de dimensiuni mai mari care sunt adiacente zonei istorice, astfel încât să nu mai ajungi cu maşina neapărat până în mijloc, îmbunătăţirea transportului public care să devină atractiv astfel încât omul să fie motivat să-l utilizeze în detrimentul maşinii individuale, apariţia unor parcări colective. Toate acestea, împreună, pot duce la o rezolvare a acestei situaţii. Aradul a început deja să lucreze în sensul acesta şi documentul de strategie „masterplan pe trafic”, care există deja, prevede aceste lucruri, dar scopul nu a fost de a crea un oraş istoric destinat maşinii. Maşina trebuie să-şi găsească locul, trebuie să am accesibilitate, dar în niciun caz nu trebuie să fiu în situaţia în care maşina îmi sufocă spaţiul public, îmi sufocă traficul pietonal, îmi blochează activităţi în domeniul public.

A.A. – Totuşi situaţia specifică a Aradului este că aici centrul istoric se confundă practic cu centrul administrativ şi atunci un trafic auto substanţial nu poate fi eliminat fără a fi găsite soluţii.

J.G- Cred că toate oraşele nu se vor descurca fără un trafic substanţial în zona centrală. Nici ideea noastră nu a fost de a interzice traficul în această parte a oraşului, dar fluxul trebuie să fie astfel dirijat încât să nu devină un factor de disconfort. Din acest punct de vedere al planificării, Aradul este într-o situaţie mai bună decât Timişoara, masterplanul pe trafic asumat de Consiliul Local propune soluţii cât se poate de viabile care arată că o liniştire a traficului în zona centrală, o promovare a transportului public, este posibilă fără a întrerupe accesibilitatea auto a instituţiilor importante.

Andrei Ando – Există o ambiţie veche, mărturisită a administraţiilor locale arădene, de după 1990, şi anume crearea unui spaţiu public, a unei zone de agrement în zona centrală a oraşului prin închiderea unei benzi de circulaţie, a unei părţi a bulevardului şi crearea acolo a unor oportunităţi de divertisment, terase, cluburi. Figurează acest lucru şi în planul dumneavoastră pentru Aradul următorilor 10 ani, închiderea unei părţi pentru traficul auto pe Bulevardul Revoluţiei? Se vorbeşte foarte des despre închiderea circulaţiei auto între Teatru şi Primăria Municipiului Arad.

Rudolf Graf – – Nu la modul acesta. Figurează la modul propus şi în masterplanul pentru trafic făcut de specialişti în trafic, pe baza unor calcule de fluxuri. Este vorba despre îngustarea pe anumite zone a carosabilului şi lărgirea zonelor de trotuar pe segmente destul de largi ale bulevardului, dar nu figurează închiderea completă a circulaţiei, sub nicio formă!

A.A. – Dar dacă îngustez carosabilul nu gâtui toată circulaţia şi creez un disconfort suplimentar?

R.G. – Toate aceste măsuri se bazează pe calcule exacte. Noi ne-am permis să le preluăm, ele fiind făcute în baza unui studiu de trafic care presupune un model matematic de trafic, care se bazează pe fluxuri şi pe numărători făcute la anumite intervale ale zilei. Ei bine, acest studiu arată că este posibilă o astfel de măsură, dar nu la modul la care acum iau măsura şi mă aştept să fie mai bine imediat, pentru că aşa nu va funcţiona. Este posibilă doar dacă introduc un sistem de ghidaj pentru maşini la nivel de oraş, care să-mi ducă fluxul de trafic din zonele importante aşa cum vreau eu, nu cum alege fiecare şofer în parte. Să am un sistem de parcaje cu un ghidaj către locurile de parcare libere, astfel încât să nu caut să mă învârt de cinci ori în jurul unui bloc pentru a găsi un loc liber. Să văd că acolo este parcarea, sunt 20 de locuri libere, mă îndrept într-acolo, nu încarc traficul căutând un loc de parcare. Mare parte din traficul din zonele centrale în oraşele europene e din cauză că şoferii caută o parcare şi nu ştiu unde să o găsească.

Jochen Gauly- Multe oraşe din Germania, în anii 1970 – 1980, au încercat să se transforme în oraşe favorabile şi prietenoase pentru transportul individual, pentru maşină. Asta a însemnat lărgirea de bulevarde şi în principal ideea de adaptare a infrastructurii la un flux de trafic prezumtiv foarte mare. Acum aceleaşi oraşe germane cheltuiesc enorm de mulţi bani pentru a reduce şi a face reversibile aceste măsuri de infrastructură luate în perioada respectivă. Am fost recent în Anglia şi acolo extrem de multe oraşe sunt efectiv distruse prin măsuri de infrastructură care nu-şi au rostul. Dar să revenim, în prezent mulţi primari din Germania încearcă să readucă spaţiul public către cetăţean, către pieton. Locuri importante în oraş nu au voie să fie ocupate de parcări sau de maşini şi ar fi bine să nu facem aceleaşi greşeli pe care le-au făcut alţii cu ceva ani în urmă.

A.A. – V-aş întreba, domnule Engel, ce-i lipseşte deocamdată Aradului pentru a putea aspira la modul serios la acea calitate de Capitală Culturală Europeană? Există nişte vise ale unor oficialităţi arădene care nu au ezitat să spună că la un moment dat am putea concura foarte serios pentru acest titlu. Poate în anul 2020.. De la idee până la realizare e cale lungă, deci ce ne lipseşte deocamdată de pe această cale?

M.E. – Dacă discutăm de Sibiu, acest titlu a ajutat mut în promovarea turismului, însă pe de altă parte vreau să vă spun că şi fără acest titlu un oraş se poate dezvolta într-o direcţie bună şi nu trebuie neapărat un titlu sau un eveniment, un an cultural în acest sens. Din câte ştiu eu discuţiile la nivel naţional în ceea ce priveşte candidatura unui oraş românesc pentru titlul de Capitală Culturală Europeană sunt destul de avansate şi Aradul nu se regăseşte pe această listă. Este vorba doar despre Timişoara, Iaşi şi Cluj. Dar şi fără acest titlul centrul oraşului are potenţial să se dezvolte ca un oraş cultural unde să se desfăşoare evenimente culturale pe tot parcursul anului. În Sibiu, de exemplu, în timpul anului au fost numeroase proiecte culturale în spaţiul public, iar dacă mă gândesc la potenţialul pe care îl are Aradul, pe Bulevardul Revoluţiei, Piaţa Catedralei, malurile Mureşului şi o grămadă de spaţii publice în care se pot desfăşura foarte multe proiecte culturale, atunci identific un foarte bun potenţial. Iar putem vorbi despre zone industriale nefolosite în zilele noastre, dar care pot fi puse în valoare şi într-un scop cultural. Potenţialul este destul de mare. Aradul mai are încă un avantaj foarte mare prin faptul că este reţea regională. Aradul are pe lângă oraşe mari naţionale, cum ar fi Oradea în Nord şi Timişoara în Sud, avantajul că se află în reţea şi cu vecinii unguri şi sârbi. Aradul se află într-o regiune foarte bogată în viaţă culturală şi poate intra oricând în această competiţie între oraşe.

A.A. – Domnulei Gauly, vă întreb acelaşi lucru: Aradul poate aspira la această calitate şi până la urmă cu ce ne-ar putea ajuta? Care ar fi o perspectivă realistă?

J.G. – Am văzut multe oraşe capitale culturale în ultimii ani şi sub nicio formă nu s-ar putea spune că Aradul are mai puţină cultură în comparaţie cu aceste oraşe. Întrebarea este dacă trebuie să fie capitală culturală pentru a deveni un Arad mai bun pentru locuitorii săi. A fi capitală culturală europeană nu e un scop în sine. E încoronarea unui efort de durată, sustenabil, pe care ar trebui să-l faci oricum. Dacă îl faci numai pentru a fi capitală culturală europeană ceva nu e bine şi multe oraşe care au lucrat la modul acesta şi care şi-au dorit titlul de capitală culturală l-au obţinut, au avut un an de glorie după care nu au mai ştiut ce să facă fiindcă demersul nu a fost unul real, sustenabil, susţinut ci a fost doar goana după acest titlu. Chiar în cazul Sibiului, în momentul în care anumite ministere au recunoscut că mai este doar un an până la capitală europeană culturală, s-au luat subvenţii foarte mari, de exemplu, pentru anumiţi proprietari, ceea ce a distrus orice şansă ulterioară a municipalităţii de a continua un program sănătos de reabilitare şi revitalizare fiindcă acum toţi proprietarii aşteaptă ca la rândul lor să primească subvenţii de 99% sau chiar 100%, subvenţii pe care evident nu le mai dă nimeni şi sunt imposibile. Deci poţi şi strica foarte mult printr-un demers care nu e solid şi consistent până la capăt.

A.A. – vă întreb la modul foarte sincer care este acel lucru care nu- l înţelegeţi la Arad, pe care l-aţi face neapărat altfel în acest oraş?

M.E. – Nu ştiu dacă poate fi schimbat imediat sau dacă este atât de important, dar pe mine mă deranjează extrem de mult că de fiecare dată când vin în Arad nu am monedă pentru parcare şi sistemul de parcare mi se pare foarte prost. Întotdeauna iau la rând toate magazinele pentru a putea schimba banii în monede şi toate au scris mare că nu schimbă bani, pentru că probabil foarte multă lume intră pentru a face acest lucru. Pentru turişti, dar şi pentru arădeni, acest lucru este foarte enervant, pentru că dacă până la urmă ai găsit un loc de parcare şi nu ai cum să plăteşti eşti pasibil de amendă. Acest lucru contribuie la felul cum te simţi într-un oraş şi cât eşti de bine primit.

R.G. – O chestiune pe care am constatat-o este faptul că gastronomia în zona centrală este relativ nediversificată, este slabă, însă aici se poate lucra şi găsi soluţii.

J.G.- Vin în Arad, văd şi simt peste tot acea cetate uriaşă şi nu o pot accesa de niciunde, nu o pot vizita. E ca o pată neagră pe harta oraşului.

A.A. – Domnule Gauly foarte des atunci când lipim o etichetă unui oraş, că este frumos, că este urât, că este îngrijit sau neîngrijit ne referim la felul cum arată clădirile din zona centrală cu care avem contact. Vreau să readuc în atenţie faptul că la noi există scuza că nu există pârghii, că nu există mecanisme prin care administraţia să intervină asupra reabilitării faţadelor. Aceste clădiri aparţin de multe ori unor persoane vârstnice, de multe ori au fost retrocedate şi noii proprietari nu sunt atât de interesaţi de renovarea faţadei cât de închirierea clădirii aşa cum este ea. Cum s-a rezolvat această problemă în alte oraşe, în alte ţări?

J.G. – După cum aţi spus una din principalele probleme este faptul că proprietarii acestor imobile au devenit proprietari peste noapte, fie prin retrocedare sau cumpărare prin legea 112. Cel mai important lucru, şi primul pas, este conştientizarea acestor proprietari asupra valorii patrimoniul, asupra importanţei clădirii în care locuiesc şi asupra posibilităţilor financiare care le stau la dispoziţie când vine vorba de a reabilita o astfel de clădire. Şi în Germania unul dintre principalele focusuri în proiectele de regenerare urbană în zonele centrale a fost în primul rând conştientizarea cetăţenilor asupra problematicilor care apar. Această conştientizare mai are două componente, conştientizarea tehnică pe de o parte şi un sprijin financiar pe de altă parte, care într-adevăr la ora actuală în România nu este posibil din bugetul de stat.

Sursa: http://www.vestic.ro

Pe o hartă a Aradului din anul 1752, şanţurile şi cetatea sunt denumite „Klein Fortifications Insul”. În partea de est şi sud, sistemul de apărare era închis de râul Mureş, iar în nord de „Mureşul Mic”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Klein Fortifications Insul se închidea spre vest cu un şanţ care făcea legătura între braţul „Mureşul Mic” şi râul Mureş. Acesta se afla pe actuala stradă Emil Gârleanu, în secolul al XVIII-lea având denumirea „Türkische Schanzen Gasse”, iar mai târziu „Arok Utca”. Pe hărţile vechi (stânga), este trasat cu albastru, semn că mai avea apă şi purta denumirea de „Şanţul lui Thököly”. Se pare că a fost construit de turci. Grănicerii sârbi, conduşi de Iovan Tejelija, au preluat şanţul, primind sarcina apărării lui. Faptul că Strada Şanţului Turcesc se afla în Wallachaei (Părţile româneşti), înseamnă că sârbii, la venirea lor, i-au găsit aici pe români.

Puţin mai încolo, se afla vechiul cimitir sârbesc, în jurul bisericii comunităţii. Ordinul imperial din anul 1781, prevedea dispariţia cimitirelor din zonele centrale ale oraşului. După desfiinţarea lui, cele mai însemnate pietre funerare au fost înzidite în pereții clădirii.

Foto: Zoli Fodor-Doba (Biserica Sârbească), Eugen Rogojan (Pietre funerare zidite în pereţii Bisericii Sârbeşti, Cimitirul sârbesc pe harta veche a Aradului)

Sursă: Aradul nostru, Autor: Teodor Stoica

O tragedie în patru acte. Cele patru „acte” : primul, al doilea, a treilea transport şi urmările.
Prin Sântana, în iarna anului 1944 au început să se audă zvonuri cum că 150.000 de nemţi din România urmau să fie duşi la muncă forţată în URSS.

Pe 4 ianuarie 1945 autorităţile de ocupaţie sovietică impun deportarea. În 24 ianuarie 1945 M.S. Regele Mihai şi guvernul Rădescu protestează energic, fără nici un folos, din păcate.

Această prezentare necesită JavaScript.

Trei transporturi de deportaţi au plecat din Sântana: în 17, 23 şi 29 ianuarie 1945. În locul celor care erau trecuţi pe liste, însă erau absenţi de la domiciliu, au fost luaţi alţi membrii ai familiei. Astfel, cei fugiţi sau ascunşi erau determinaţi să se predea.

Prin gara Sântana au trecut trenuri, cu nemţi originali din Ungaria şi Iugoslavia, în direcţia Est, începând cu 10 ianuarie 1945.

În seara zilei de 16.01.1945 Sântana a fost încercuită de trupele Siguranţei Statului şi ale Armatei, iar în dimineaţa următoare a început calvarul numit deportarea în URSS. Au fost arestaţi toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, de etnie germană. Acestora li s-a ordonat să îşi aducă îmbrăcăminte adecvată anotimpului şi hrană pentru cinci zile. Prizonierii au fost adunaţi în localul gimnaziului. Iniţial a fost arestat şi preotul catolic de la acea vreme, Jakob Maus, acesta însă fiind eliberat mai târziu. Acţiunea a fost executată extrem de rapid şi a fost bine organizată de către oameni inteligenţi şi rafinaţi, chiar dacă la acea vreme, comunitatea şvabă din Sântana număra peste 8.500 de suflete. Dacă într-o familie una dintre persoanele aflate pe lista de deportare lipsea (au fost câţiva care s-au ascuns sau au reuşit să fugă din Sântana) era arestat alt membru al familiei. În câteva ore prizonierii au fost încolonaţi şi duşi la gara comunei, sub paza armatei. Coloana a fost însoţită pe margine de toată comunitatea şvăbească. Practic, nu exista familie care să nu aibă pe cineva arestat. Se spune că atâta jale şi durere nu a încecat localitatea de la înfiinţarea ei. Din păcate nu a fost singura şi nici ultima încercare prin care a fost obligată să treacă această etnie. Deportaţii au fost îmbarcaţi în vagoane pentru transport animalic şi aşa a început genocidul din URSS împotriva germanilor.

„Paronda Sibir” (drumul către Siberia) a fost dintotdeauna coşmarul ruşilor şi, din păcate, al atâtor oameni nevinovaţi, neîndreptăţiţi de istorie.

Primul transport

Cei mai mulţi deportaţi s-au numărat în primul transport. Erau înghesuite câte 30 – 40 de persoane într-un vagon pentru transportat vite.

Primul tren, format din 70 de vagoane, a plecat în 17 ianuarie 1945. În unele vagoane mai erau deportaţi şi din alte părţi ale ţării. Drumul a durat 19 zile. Au fost debarcaţi la Krivoi-Rog, acolo rămânând mare parte din cei aduşi din Sântana.

Înfometarea, munca fizică epuizantă, cu norme de muncă imposibil de îndeplinit, condiţii inadecvate de locuit, distrofiile erau principala cauză de îmbolnăvire, apoi tifosul exantematic, din cauza lipsei apei pentru igiena corporală şi spălarea îmbrăcămintei. Asistenţa medicală era precară şi necalificată, de aceea decesele frecvente (prin boală, accidente de muncă sau pedepse corporale aplicate pe loc, la cea mai mică nerespectare a extrem de severelor regulamente) şi gropile comune făceau parte din cotidian. Cei grav bolnavi sau incapabili de muncă au fost trimişi în România. Mulţi dintre ei au murit pe drum. Primele trei transporturi cu germani bolnavi reîntorşi din URSS nu au fost primite în România, ci au fost trimise către teritoriul viitorului R.D.G. În aceste loturi se aflau şi germani originari din Sântana, dar pe care ţara natală nu a mai vrut să-i primească, deşi convoiul a trecut la doar 300 de km de casă, prin Sighetul Marmaţiei. Se apreciază că peste 150 de şvabi deportaţi originari din Sântana au rămas definitiv în zona fostului R.D.G.

Din anul 1948 condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit, prin faptul că deportaţii puteau să îşi procure hrana de pe piaţa liberă care a înflorit în jurul lagărelor.

Ofiţerii Ruşi erau severi, dar în marea lor majoritate, corecţi. Unii dintre germanii ajunşi şefi în lagăre, însă, se purtau rău cu ceilalţi conaţionali.

În decembrie 1949 s-a închis şi ultimul lagăr din zona Krivoi-Rog şi tot atunci s-au întors cei din urmă supravieţuitori dintre cei plecaţi din Sântana.

Al doilea transport

A doua etapă a deportării şvabilor din Sântana a fost organizată în 23 ianuarie 1945. Deportaţii au fost debarcaţi în lagărul de la Margnets şi Dnepropetrovsk. Femeile au lucrat mai ales în colhozuri unde, având acces la hrană, au trăit relativ mai bine.

În octombrie 1945 s-au întors din aceste lagăre primii germani bolnavi. La Sighetul Marmaţiei a fost organizat un spital, în anul 1946, pentru deportaţii bolnavi reîntorşi din URSS. După însănătoşire, majoritatea erau trimişi în zona fostului R.D.G., la muncă. De aici, în anul 1947, câţiva şvabi au reuşit să se reîntoarcă, clandestin, în Sântana. Unii au fost împuşcaţi de trupele sovietice de pe drumul de întoarcere în ţară.
Al treilea transport

Ultimul eşalon de deportaţi a plecat în 29 ianuarie 1945. Durata călătoriei a fost de peste o lună. Şvabii Sântăneni au fost debarcaţi în lagărele din Munţii Ural, unde au lucrat în mine sau în combinatul de prelucrare a nichelului de la Orsk. Rata de supravieţuire în aceste locuri de muncă era mică, din cauza intoxicaţiilor profesionale cu metale şi a silico – tuberculozei care făceau ravagii, în lipsa unor minime măsuri de protecţie a muncii.

Ultimiii supravieţuitori ai deportărilor din URSS s-au întors în Sântana în decembrie 1949.

Cei întorşi află că întreaga lor avere a fost confiscată şi că în casele lor s-au instalat moţii. Pământul, vitele, uneltele agricole, podgoriile şi livezile au fost împărţite prin reforma agrară din anul 1945, altor oameni.

(…)

„Observaţiile ascupra acestor categorii de oameni arată că ei sunt mai „fragili”, iar bolile apar mai precoce, sunt mai grave şi evoluează mai rapid decât la cei care nu au fost deportaţi. În cazul acestui grup populaţional se poate evidenţia prezenţa sindromului de detenţie şi postdetenţie, cu o componentă de stres psihic dominantă, se pare, cu un rol important în patologie. Factorii de agresiune descrişi, care au acţionat în tinereţea şvabilor din Sântana, ridică probleme mai dificile în ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia îmbolnăvirilor la acest grup populaţional.” (Zărna,1999)

Numărul şi listele celor deportaţi sunt, încă, secrete. Cifra, neoficială, dedusă din statisticile demografice, din care s-a scăzut numărul celor care nu s-au mai întors în Sântana, este de aproximativ 2.500 de şvabi. Au decedat în timpul deportării 275 de persoane; 177 de bărbaţi şi 98 de femei. Dintre aceştia, 203 (133 de bărbaţi şi 70 de femei) erau originari din Sântana şi 72 (44 de bărbaţi şi 28 de femei) din Comlăuş. Toţi au fost adulţi în plină putere de muncă, majoritatea unici susţinători de familie şi având copii de întreţinut.

Dacă la cei 177 de bărbaţi decedaţi în URSS adăugăm încă 346 de dispăruţi în cel de-al doilea război mondial, constatăm că aproape 20% din bărbaţii şvabi de vârstă activă din Sântana şi Comlăuş au piert între anii 1941 şi 1948.

Din investigaţii proprii, pe baza declaraţiilor celor care au supravieţuit deportărilor, estimăm că:

  • au rămas în URSS aproximativ 300 de persoane;
  • au plecat direct în Germania, după eliberarea din lagăre, circa 200 de oameni;
  • s-au întors în România în jur de 1700 de şvabi;
  • s-au întors în Sântana sub 1500 de supravieţuitori, din care peste 500 de bolnavi, iar din aceştia au decedat, 200 în primul an şi în primii cinci ani, încă aproximativ 300.

Tot legat de al doilea război mondial şi de Rusia sunt şi alte pierderi ale comunităţii Sântănene; 350 de persoane au căzut pe front, iar 270 de femei au murit în Rusia, la „Malenki Robot”

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Susa: Eugen Rogojan

%d blogeri au apreciat asta: