arhivă

Locașe de cult

(Realizat: Florina Păsculescu)

Statuia Sf. Florian din Arad este una dintre doar cele câteva statui ale sfântului, care au pătruns în zonele vestice ale României, unde o parte importantă a populației secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea a fost de rit romano-catolic.

Statuia din Arad este situată pe strada Adam Muller Guttenbrunn (fosta Strada Lungă)colț cu strada Zimbrului (fosta strada Cazarmei)în dreptul nr. 135, vis-a-vis de grădiniță, clădire care în trecut adăpostea școala din cartierul Aradul Nou, un cartier unde în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea locuiau etnici majoritar germani.

Parohul de acum al bisericii romano-catolice din Aradul Nou, Mates Dirschl, povestește că în anul 1792 s-a declanșat un mare incendiu, care amenința să distrugă tot cartierul, deoarece vântul bătea dinspre sud, iar casele erau construite din lemn. Locuitorii cartierului au luptat zile întregi pentru a-și proteja căminele. Cei care erau prea slabi pentru a-și oferi ajutorul în acțiunile de stingere a focului au mers la biserica din cartier și s-au rugat Sf. Florian, reprezentat într-o icoană de pe peretele bisericii. Focul a mistuit totul până în punctul marcat astăzi de statuia Sf. Florian. Se spune că ploaia a fost cea care a contribuit la stingerea incendiului care amenința să distrugă tot cartierul. Din acel an, credincioșii romano-catolici din cartier se adunau în fiecare dimineață în data de 4 mai pentru a asculta slujba de liturghie a Sf. Florian, iar apoi plecau în procesiune conduși de fanfara pompierilor în uniforme de paradă, corul bisericii, ministranții și preotul la locul unde incendiul a fost oprit de ploaia salvatoare.

În anul 1869 familia Dambacher și Anton Sachs au donat banii pentru ridicarea statuii Sfântului Florian care a fost sfințită în același an, în data de 1 iunie. Punctul ales pentru piatra de temelie a acesteia marchează locul unde incendiul a fost stins, dar totodată și locul unde căminele celor două familii au fost salvate, deoarece casele lor urmau a fi mistuite de flăcările necruțătoare. Conform registrelor bisericii ultimii descendenți ai celor două familii au părăsit România pentru a migra în Germania în perioada anilor `90. Cimitirul mai păstrează printre monumente în paragină și cruci datând din secolul al XX-lea pe care se citește numele Dambacher, iar registrul cimitirului, datând din același secol, identifică printre câteva nume ale urmașilor celor două familii chiar și un Dambacher cu adresa pe strada Schmeltzer (actuală Guttenbrunn), nr. 135.

Statuia ridicată în dreptul acestei adrese este opera unui sculptor necunoscut. Așezată pe un soclu înalt de 1, 70 m din gresie, decorat cu un cap de înger în miniatură și două cruci ale Sf. Florian, statuia îl reprezintă pe Mucenicul Florian, patronul pompierilor și este una dintre puținele statui colorate reprezentându-l pe Sf. Florian în România.În afara statuii din Aradul Nou mai există șase statui ale Sf. Florian răspândite prin vestul României în Jimbolia, Turda, Carei, Zădăreni și Sânpetru German dintre acestea doar cele din Zădăreni, Sânpetru și Aradul Nou sunt colorate. Statuia, de aproximativ 2 metri, este realizată din fontă turnată la Reșița și este așezată pe soclul din gresie inscripționat cu anul și numele sfântului într-un chenar de tip romanic. Întreaga statuie este pigmentată în diferite culori care subliniază ținuta unui legionar roman.

Florian a fost cetățean roman și a murit ca martir în anul 304, în Lauriacum, o localitate care azi se numește Lorch și se află în Austria.

Florian a trăit în timpul împăraților Dioclețian și Maximian și a fost comandant al armatei imperiale în provincia romană Noricum (care se întindea pe teritoriul Austriei de astăzi și o parte a Sloveniei). Pe lângă activitățile militare, el mai era responsabil și de organizarea brigăzilor de pompieri.

Legenda spune că Florian a stins în mod miraculos un incendiu folosind un singur ulcior cu apă, astfel încât este deseori reprezentat purtând un ulcior sau o găleată. Florian este și patronul hornarilor și al vechilor fabricanți de săpun în Austria și Polonia.

În acele vremuri, când creștinismul abia se născuse prin sacrificiul Lui Iisus, Imperiul Roman urmărea eradicarea acestuia. Astfel, Aquilinus a fost trimis pentru a desfășura acțiuni de persecutare a creștinilor. Când acesta i-a ordonat lui Florian să ofere sacrificii zeilor romani conform practicilor religioase ale romanilor, el a refuzat. Drept urmare a fost bătut, torturat și executat prin înnecare cu o piatră legată de gât în râul Enns.

O altă legendă despre martirul Florian spune că acesta a fost condamnat la ardere pe rug de către Împăratul Dioclețian, însă pedeapsa a suferit schimbări când Florian a provocat soldații romani să aprindă rugul spunând: ”Dacă o veți face, voi urca la cer pe flăcări.” Luând aminte la cele spuse, în loc să-l ardă pe rug, soldații l-au biciuit, l-au jupuit de viu, l-au trecut prin foc și, în cele din urmă l-au aruncat în râul Enns cu o piatră legată cu o funie în jurul gâtului.

Se spune că după un timp martirul a apărut în viziunea unei femei pe nume Valeria și i-a cerut acesteia să-l înmormânteze într-un loc mai potrivit. Șase sute de ani mai târziu, cândva între 900 – 955, a fost ridicată o mănăstire în apropierea mormântului lui Florian, în jur dezvoltându-se și satul Sf. Florian. În cele din urmă trupul său a fost mutat la mănăstirea Sf. Florian, aproape de Linz. Sf. Florian a devenit și patronul Poloniei în 1138, când Papa Lucius III a acceptat rugămintea Episcopului Cracoviei și a trimis moaște din trupul sfântului în Polonia. De atunci Sf. Florian a fost considerat patronul Poloniei, al orașului Linz și al pompierilor. Curând după acestea un om a fost salvat dintr-un incendiu invocând numele Sfântului Florian, astfel încât numele acestuia a continuat să fie invocat împotriva incendiilor.

Sf. Florian este sărbătorit de către credincioșii catolici în 4 mai, data morții sale. Până la instaurarea regimului comunist credincioșii catolici din cartierul Aradul Nou sărbătoreau ziua Sf. Florian împodobind statuia cu coșuri cu flori, asistând dimineața la liturghia Sf. Florian, după care plecau în procesiune înspre statuie, cântând un cântec specific de trei strofe, se rugau, iar la sfârșitul ceremoniei se trăgeau focuri de armă, iar florile erau împărțite oamenilor pentru a le duce acasă.Timp de 45 de ani tradițiile religioase au fost interzise, iar după căderea comunismului, datorită scăderii numărului etnicilor germani și a mediei de vârstă al acestora, procesiunea Sf. Florian nu a fost reluată.

Cu toate acestea,credincioșii se roagă Sf. Mucenic Florian, patronul pompierilor și în prezent, așa cum se rugau și în trecut, în cazul incendiilor și chiar al inundațiilor.

SURSE:

PAROH ROMANO-CATOLiC MATES DIRSCHL
DR. ANTON PETER PETRI – Neuarad/Banat, Organizația Aradul Nou din Germania, 1985
HORIA TRUȚĂ, DAN DEMȘEA – Monumente de for public, însemne memoriale,
construcții decorative și parcuri din județul Arad, Ed. Nigredo, 2007, Arad
* * * – Registrul cimitirului romano-catolic din cartierul Aradul Nou
http://zamfirpop.wordpress.com/2009/04/26/florian-de-pe-eminescu/
http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Florian
http://www.gocolumbiamo.com/Fire/Honor_Guard/saint_florian.php

 

MULȚUMIRI:

Parohului romano-catolic MATES DIRSCHL
Elevului din cl. a X-a C de la Lic. Ped. ”Dimitrie Țichindeal”, ALEXANDRU OBRAD
Elevei din cl. a VIII-a A de la Lic. Ped. ”Dimitrie Țichindeal”, NICOLETA FILIPAȘ
Colegului PAUL PAVEL
D-lui admin. al cimitirului romano-catolic din cart. Aradul Nou, DESIDERIU BENICIU
Prietenei, ANDREA TĂNASE

Mozaicul de pe frontonul Catedralei Ortodoxe ‘Sfânta Treime’ Arad reproduce icoana zugrăvită de Andrei Rubliov în 1410, aflată mult timp la Galeriile Tretiakov din Moscova*. Nenumăratele copii existente în Apus au făcut-o foarte cunoscută, iar celebrul film al lui Tarkovski ne-a făcut să pătrundem în miezul tainei sale.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

Considerat cel mai faimos pictor de icoane rus, Andrei Rubliov (1370 – 1430) a fost monah în mănăstirea Andronikov de lîngă Moscova. El a lăsat puţine date despre viaţa şi opera sa, iar icoanele ce îi sunt atribuite nu i-au păstrat nici măcar semnătura.

Canonizat în 1988, Cuviosul Andrei Rubliov a pictat Troiţa, într-un moment de revelaţie divină, după un post de 40 de zile, cu multă rugăciune. „Orice experiență se capătă cu oboseală, cu eforturi, cu o certă suferință. Numai după ce a fost fecundată de aceste dificultăți experiența dă roade.” – Andrei Tarkovski (1970). Sinodul celor 100 de capete a confirmat această icoană ca fiind model pentru maniera în care trebuie să se picteze icoana Sfintei Treimi.

Troița înfăţişează scena clasică din iconografia bizantină a „Teofaniei de la stejarul Mamvri”, a celor trei îngeri primiţi de Avraam şi Sarra pentru a-i anunţa promisiunea divină a unui fiu, Isaac (Geneza 18).

Dat fiind că artistul nu a lăsat vreo interpretare a creației sale, identificarea celor trei personaje rămâne o enigmă, existând astăzi mai multe speculații. Cea mai amplă exegeză aparţine unui călugăr benedictin, Gabriel Bunge, într-o carte publicată în anul 1994, tradusă și în româneşte**. Conform acesteia, aflat în centrul imaginii şi arătând cu mâna dreaptă spre potirul jertfei Sale, Fiul (notă: deși vorbim de o scenă înainte de Hristos) îşi asumă îndurarea suferinţelor pentru răscumpărarea păcatelor omeneşti și îl roagă din priviri şi cu plecarea supusă a capului pe Tatăl aflat în dreapta Sa să trimită în lume pe Duhul Sfânt aflat în stânga Sa. Plecându-şi şi El supus capul spre Tatăl, Duhul Sfânt încuviinţează să-I continue lucrarea – consimţire redată prin „întoarcerea” palmei stângi. Icoana zugrăvește deci, acel dialog în care Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfîntul Duh Se pun de acord pentru mântuirea omenirii, cu privirile învăluind cu atâta dragoste pe oameni și mâinile prinse în gestul binecuvântării.

Centrul compoziţional al icoanei e constituit din potirul cu capul viţelului sacrificat, care prefigurează jertfa lui Hristos. Masa pe care stă potirul este prototipul mormântului Domnului.

Fiecare din cei trei îngeri poartă în mână un toiag lung şi foarte subţire, fiecare personaj fiind un pelerin. Toiagul constituie o declaraţie – că cei trei au venit deja printre oameni şi o promisiune – că cei trei vor veni încă.

Cei trei îngeri sunt supli și ușori, măsura trupului lor de 14 ori măsura capului (față de 7 ori, cum este în reprezentările iconografice obișnuite). Aripile și transparența culorilor ilustrează imaterialitatea și lipsa oricărei greutăți. Perspectiva desființează distanța, apropie figurile și arată că Dumnezeu este aici. Chipurile și siluetele celor trei îngeri, aproape identici, subliniază natura unică (cei trei sunt unul). Stejarul, „arborele vieţii veşnice”, este întruchiparea crucii şi simbol al învierii. Muntele este o imagine biblică tradiţională a înălţării cu duhul. Casa întruchipează cunoaşterea lui Dumnezeu şi este prototipul „casei lui Dumnezeu”, bisericii universale.

Părintele martir Pavel Florenski, admirând celebra icoană, s-a exprimat acum 70 de ani prin următorul silogism: „Troiţa lui Rubliov există, prin urmare există şi Dumnezeu!”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Rugăciunea către Sfânta Treime:
Din somn sculându-mă, multumescu-Ți Ție, Prea Sfânta Treime, că pentru multă bunătatea Ta și pentru îndelunga răbdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine, leneșul și păcătosul, nici nu m-ai pierdut cu fărădelegile mele, ci ai făcut iubire de oameni după obicei; și întru deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat, ca să mânec și să slăvesc puterea Ta. Deci, acum, luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să învăț cuvintele Tale, să fac voia Ta, să-Ți cânt întru mărturisirea inimii și să laud Prea Sfânt numele Tău: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

*Pavel Mihailovici Tretiakov (1832-1898), un celebru industriaş rus, mare amator de artă. Muzeul întemeiat de el are peste 130.000 de opere de artă.
** Traducere realizată de Diac. Ioan I. Ică jr. sub titlul „Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau Celălalt Paraclet”, sub Editura Deisis din Sibiu

[Poze: Bodo Judita și Cristian Moisescu. Sinteză: Florica Sarca]

Documentare întocmită de prof. Horia Truță

Identificare spațială: pe locul actual al Liceului Moise Nicoară

Concurs-nr.18

1.Secolul al XV-lea, conform tradiţiei, pe vremea lui Matei Corvin, exista o biserică în zonă al cărei loc exact nu se cunoaşte.
2.În 1706, la instalarea episcopului sârb Isaia Diacovici, acolo se afla o biserică, pe care, noul episcop o ridică la rang de catedrală
3.În 1727, episcopul sârb Vichentie Ivanovici, găseşte acolo o biserică crăpată şi neterminată. Se îngrijeşte de terminarea construcţiei
4.În 1755, episcopul sârb Sinesie Jivanovici, menţionează în una din Conscripţii, că biserica a fost construită în urmă cu trei decenii.
5.În 1791, episcopul sârb Pavel Avacumovici, deschide şantierul noii biserici, care s-a edificat peste cea mică, unde se făcea în continuare serviciul divin, în timp ce pe dinafară se lucra. După edificare, biserica veche a fost demolată
6.În 1814, lucrările la biserica nouă încă nu erau încheiate.
7.În 1818, enoriaşii, cereau insistent încheierea lucrărilor la catedrală
8.În 1840, se atrage atenţia că biserica ameninţa cu prăbuşirea (din cauza indolenţei)
9.În 1848-1849, clădirea suferă din cauza bombardării cu artileria din Cetate
10.În 1849, clădirea e totuşi reparată şi sfinţită de episcopul Gherasim Raţ
11.Guvernul Habsburgic, hotăreşte demolarea ei, din cauza apropierii prea mari de cetate, fiind plătită după 1853, ca despăgubire suma de 43.976 Fl. Se deschide listă de subscripţie pentru noua catedrală
12.În 1861, începe construirea noii Catedrale Ortodoxe Române (Arh. Antoniu Czigler).
Sursa : Arad, Monografia oraşului, Arad 1999.

Autor: Horia Truță

La 1 octombrie 1934, sute de oameni, au umplut până la refuz, vechea biserică şi spaţiul din jur pentru a asista la punerea pietrei fundamentale a noului lăcaş de cult ortodox. La sărbătoare a participat arhimandritul dr. Iustin Suciu, care împreună cu preoţii Romulus Motorca şi Ioan Bârnău, au oficiat serviciul divin. La slujba religioasă, piesele muzicale, au fost susţinute de corul local, condus de Ioan Momac, cantor bisericesc. În final Romulus Motorca, a prezentat actul fundamental care a fost zidit în fundaţia viitoarei biserici.[1]

Vechea clădire a bisericii a fost demolată [2] în perioada interbelică, odată cu edificarea noului şi impresionantului lăcaş de cult, cu acelaş hram. Pe locul ei, s-a construit căminul cultural şi a fost ridicată o troiţă. Biserica a fost edificată în perioada 1934-1936 de către antreprenorul Francisc Trithaler din Arad, str. Iosif Vulcan nr. 63, după planurile arhitectului Silvestru Rafiroiu [4] sub păstorirea preotului Romul Motorca [5] (1894-1939).

Se pare că de această dată, icoanele şi celealte obiecte de cult nu au fost transportate în deplină securitate la noua biserică, deoarece o parte din ele au dispărut în timpul mutării [6]. Motivele ridicării unei noi biserici în Agrişu Mare, au fost desigur multiple. Vechimea, starea avansată de degradare, dimensiunea redusă a edificiului, care nu mai putea oferi posibilităţi pentru primirea în siguranţă a credincioşilor şi desfăşurării în condiţii bune a serviciilor religioase, au fost factori determinanţi în luarea acestei decizii.

Sfinţirea noii biserici [7] a avut loc în ziua de 18 octombrie 1936, cu participarea unui număr impresionant de credincioşi din Agrişul Mare şi satele apropiate [8]. Oaspeţii, în frunte cu episcopul Andrei Magieru, însoţit de dr. Gheorghe Ciuhandu, dr. Mihai Păcăţean, Ştefan Lucaciu şi Dimitrie Darău, au fost întâmpinaţi la marginea comunei de către un grup de săteni în straie de sărbătoare, călare, pe caii împodobiţi cu scoarţe şi ştergare. La sărbătoare au mai participat: dr. Mihai Mărcuş, dr. Romulus Coţioiu, primarul Aradului, dr. Ioan Ursu, fost primar al Aradului şi Nicolae Păuşeşti, din Arad, Axente Secula, deputat sinodal. Notarul comunei, Dimitrie Busuioc, asistat de subnotarul Temie Iovănuţ, primarul Agrişului Avram Zdremţan, subprimarul Avram Stan, casierul comunal Ambrosie Piseu, şeful postului de jandarmi Constantin Stănoaia, directorul şcolii primare, învăţătorul Dimitrie Busuioc, Ioan Bodea – funcţionar, de membri reprezentanţei comunei politice, a rostit obişnuitul cuvânt de salut.

În sunetele clopotelor şi al cântărilor bisericeşti, soborul a fost condus la biserică, într-o procesiune impresionantă, unde s-a desfăşurat actul sfinţirii noului lăcaş de cult. Acesta a constat din: înconjurarea bisericii de trei ori, citirea Evangheliilor, ungerea pereţilor cu sfântul Mir şi stropirea lor cu apă sfinţită. După intrarea în biserică, au urmat cântările şi rugăciunile prescrise, aşezarea moaştelor în Altar, vărsarea aromelor topite, spălarea, ungerea cu Sfântul Mir, stropirea cu Apă Sfinţită, aşezarea celor patru Evanghelişti, îmbrăcarea Sfintei Mese, ungerea şi sfinţirea cu Apă Sfinţită a pereţilor. Programul a mai cuprins solemnitatea Sfintei Liturgii realizată de episcopul Andrei asistat pe lângă înalţii prelaţi din suita sa, de către: protopopul Şiriei, Aurel Adamovici, protopopul Ineului, Mihai Cosma, opt preoţi din protopopiatul Şiriei şi diaconul Aurel Tripon din Oradea. Tot atunci a fost hirotesit întru ceteţ şi ipodiacon, candidatul la preoţie, Victor Faur, iar Victor Şancu a fost hirotonit presbiter-duhovnic. Răspunsurile liturgice au fost date de Corul Nevăzătoarelor din Arad. După citirea Evangheliei, episcopul Andrei a ţinut o predică, în care, a atras atenţia că: sfinţirea bisericii, să nu fie numai un praznic trecător, ci să fie un praznic al sufletului. În final, părintele Romul Motorca, a prezentat situaţia parohiei, contribuţia sătenilor şi a administraţiei [9], la edificarea bisericii, oferind la locuinţa sa o masă în onoarea distinşilor oaspeţi.[10]

Noul lăcaş de cult este impresionant nu numai prin dimensiunile sale neobişnuite (S-300 m.p. cu o capacitate pentru 700 persoane) ci şi prin ruperea de stilul baroc practicat în numeroase localităţi, până la începutul secolului XX. Considerată a fi un adevărat manifest, un nou început al arhitecturii ortodoxe din sud vestul ţării [11], biserica din Agrişul Mare a fost realizată într-o manieră neîntâlnită în epocă şi în zonă. Ea însumează tradiţii medievale diverse: Ţara Românească, Moldova veacului al XVII-lea, Transilvania romanică, Bizanţul de la cumpăna mileniilor. Eleganţei volumului i se adaugă proporţiile reuşite, asociate cu detalii de mare fineţe, care împreună reîncheagă o unitate similară cu cea de începuturi [12]. Spaţiul deschis din jur, avantajează clădirea a cărei măreţie, este conferită tocmai de arhitectura simplă dar de mare efect.

Stilul bizantin al edificiului, este evident, fiind respectată schema generală a planului centrat în formă de cruce şi cupole. Semnul distinctiv este mai ales asemănarea în unele privinţe arhitecturale, păstrând bineînţeles şi proporţiile, cu Haghia Sofia (532-537 / 558-562), biserica aulică a lui Iustinian, care a fost totodată catedrala patriarhilor. Şi aici, ca simbol al imaginii lumii hotărâte de sus, cupola baldachin, pare să domine, într-o revărsare de lumină toate elementele spaţiului din interior, să anuleze raporturile constructive şi să dematerializeze formele plastico-materiale. Cupola de zid, sau domul, ca formă funcţională primitivă, era străveche în Orientul sărac în cherestea. Inventată de romani, ea a fost redescoperită şi îmbunătăţită de Renaştere devenind un element esenţial al arhitecturii neoclasice. Specific bisericii din Agrişul Mare, este ridicarea pe lungimea edificiului a două cupole, nu prea înalte, mai mult plate, care arată ca două farfurii întoarse. Fiecare din ele este dublu stratificată, creind astfel împreună cu sfera şi crucile din vârf, forme bine proporţionate, fără a cauza o solicitare structurală deosebită.

În partea de răsărit a bisericii, spre altar au fost ridicate trei semidomuri de dimensiuni diferite şi două arcade. Dispunerea acestora, exploatează forţa de împingere a zidurilor spre exterior inerentă formei arcuite, jucând alături de contraforţii laterali rol în asigurarea stabilităţii clădirii, creind însă şi un spaţiu util şi boltit, folosit de altar, proscomidie, diaconicon şi colţurile naosului. Aceste bolţi, în trepte, în cruce, parţiale şi supraînălţate, par din exterior o grupare de cupole principale şi secundare într-un echilibru perfect armonizat. În interior, bolţile aproape se contopesc, pentru a forma un spaţiu comun înviorat de jocul clarobscurului, producând şi o tendinţă spre înalt, printr-o eşalonare dinamică, posibilităţile completându-se reciproc. Orientarea de bază este indicată de verticala naosului. Cupolelor principale care acoperă careul, i se subordonează, mai mult, sau mai puţin, toate celulele înconjurătoare. În adâncime, spaţiul se desfăşoară într-o orientare, de la capătul vestic al bisericii, destinat obştei, spre absidele de la est, unde se află Sfânta Sfintelor. Această direcţie este întreruptă de iconostas, acea barieră din faţa altarului ridicată imediat în dreptul curburii estice a careului, formând astfel un arc triumfal. În spatele iconostasului, central, se află masa altarului, iar lateral, proscomidia şi diaconiconul, acestea fiind separate imaginar prin arcele semibolţilor.

Partea de vest, a bisericii este prelungită prin pronaos, împărţit cu ziduri în trei încăperi: tinda sau nartexul, sala de botez, şi anticamera urcării la balconul corului şi în cele două turnuri. Îndreptate spre cer, acestea atrag atenţia, conferind bisericii o impresie de soliditate, putere şi bogăţie. Turnurile, clindrice, înalte de 30 m, sunt alcătuite din câte două segmente, suprapuse, cel superior fiind cu diametrul diminuat, şi terminate fiecare cu o cupolă. Bolţile, dublu stratificate, sustin fiecare câte o sferă de pe care se ridică câte o cruce treflată ale căror braţe egale sunt înscrise la mijlocul segmentului într-un cerc. Turlele sunt folosite şi drept clopotniţe, astfel încât sunetul celor trei clopote să se răspândească mai bine pe distanţe mari. Deşi ţin în mod esenţial de orice sărbătoare creştină ele sunt folosite şi cu ocazia înmormântărilor, a nunţilor s-au chiar în scopuri laice, anunţând o anumită oră a zilei, sau unele pericole. Soliditatea construcţiei, trebue să se opună vibraţiilor provenite de la tragerea clopotelor, care constitue dealtfel, una dintre principalele cauze ale avariilor structurale suferite de biserici. Ferestrele camerei de unde provine sunetul, sunt uşor de recunoscut, ele neavând sticlă, ci doar obloane, pentru a împiedeca pătrunderea păsărilor. Clopotele au fost turnate la Arad, la firma Friederic Honig, de pe strada George Bariţiu nr 10, sub atenta îndrumare a preotului Romul Motorca şi a consilierului parohial Ioan Micoară.

Pe suprafaţa exterioară a clopotului mare, a fost însris în relief textul: Clopotul s-a cumpărat / pentru Biserica Ort. Rom. din Agriş / pe cheltuielile Sf. Biserici şi a credincioşilor şi din donaţiunea / parohului comunei Romul Motorca şi soţia Florica / Cismaş Ioan Stella Cismaş Ioan Oprea nr 1 Iovan Pribac Iovan Neamţiu nr. 43 şi Crăciun Filipaş a Vali / în anul Domnului 1935. Mai jos se află însemnarea: Turnat de Frideric Honig în Arad. Clopotele sunt ornate, în relief, cu un brâu decorativ vegetal, format din mănunchiuri de spice de grâu împreună cu ciorchini de struguri.

Arhitectul şi constructorii bisericii au pus un mare accent şi pe zonele de acces. Împărţirea internă a clădirii se exprimă foarte clar prin folosirea mai multor uşi. Forma şi dimensiunile uşii principale, cea din spre vest, rezervată procesiunilor respectă preferinţa arhitectului pentru arcele rotunde. Simplitatea acestei faţade deşi e cea mai elaborată, un simplu vestibul decroşat, ale căror ziduri sunt îngroşate pentru susţinerea turnurilor, ajută la evidenţierea uşii, făcând posibilă retragerea ei în adâncime. În felul acesta se dezvoltă un spaţiu protejat asemănător unui cerdac, unde, pe un timpan, a fost pictat portretul Sfintei Paraschiva[13], protectoarea bisericii din Agrişul Mare.

După tradiţia bisericii ortodoxe, fiecare lăcaş de închinăciune, în momentul sfinţirii, săvârşit de către episcop, primeşte un nume care este hramul său. Acesta poate fi un eveniment din istoria divină sau numele unei persoane sfinte. Importanţa acestuia este mare, deoarece prin târnosire, hramul devine îngerul păzitor al bisericii, patronul său spiritual, religios şi moral. Credincioşii din Agrişul Mare o cinstesc pe Sfânta Paraschiva din neam în neam, convinşi fiind că punându-se sub protecţia ei, au parte de o duioşie feminină pentru greutăţile vieţii.

Uşile laterale sunt folosite pentru ocaziile obişnuite.Ele sunt flancate de portetele unor sfinţi şi texte explicative.

Personalitatea bisericii este subliniată şi prin ferestre. Ele sunt dispuse simetric, într-un singur registru, de formă dreptunghiulară, cu arce romanice asemănătgoare cupolelor şi mărginite de linii alternative mai lungi sau mai scurte, drepte şi curbe. Singură sau în grup de trei ferestre dispuse în trepte sub o arcadă, cu fereastra centrală mai înaltă decât celelalte două, aceste deschideri sunt practicate în pereţii naosului, altarului, cupolelor şi primul în segment al turnurilor.

Decorul exterior al edificiului este auster, fiind asigurat doar printr-un brâu de denticuli care mărgineşte sub învelitoare, partea superioară a zidurilor, a cupolelor şi segmentelor turnurilor. Pe un registru inferior a fost ordonat o friză de nişe dreptunghiulare, curbate romanic şi ornate la mijloc, în relief, cu discul solar. Pe turnuri se observă conturul unor ferestre oarbe, practicate doar sub aspect ornamental. Structura spaţială a bisericii oferă premiza ideală pentru aplicarea programului iconografic ortodox.

Iconostasul, elementul de construcţie liturgic, desparte obştea credincioşilor de sfânta sfintelor, naosul de altar, şi totodată le uneşte prin cele trei uşi, a fost preluat din vechiul lăcaş de cult. Corespunzător tradiţiei orale locale, elementele din lemn şi icoanele au fost restaurate şi adaptate noului spaţiu al bisericii, mult mai amplu, de către Constantin Căruntu, învăţător în Arăneag. Unitatea conceptuală a lucrării contrazic însă această ipteză, susţinând că atât sculptura cât şi pictura iconostasului au fost realizate integral odată cu noua biserică. Tâmpla sculptată în lemn, a fost realizată în formele barocului european târziu. Este structurată pe trei registre. Registrul de jos este susţinut prin patru perechi de coloane adosate panoului tâmplei. Ele sunt ridicate pe socluri înalte, paralelipipedice, decorate cu motive geometrice, de care sunt legate prin plinte patrate şi o succesiune de profile circulare. Fusul lucios, fără caneluri care se termină în dreptul registului următor, cu capiteluri corintice este decorat cu vrejuri de viţă de vie, simbol al lui Cristos. Ramele icoanelor registrului din mijloc sunt limitate central printr-o pereche de coloane de mai mici dimensiuni şi stâlpi adosaţi, de mărimi diferite.

Ramele arhitecturale, sau ancadramentele icoanelor sunt drepunghiulare în registrul de jos şi ovale în celelalte nivele. Ele prezintă o dispoziţie centrală, câmpul pe care-l înrămează fiind înconjurat cu un ornament liber, care se dezvoltă omogen pe toate laturile, fără să ţină seama de sus sau jos, ci este orientat radial dinspre centru către exterior. Ovele, vrejurile vegetale din care sunt compuse ramele, au însă o orientare verticală precisă şi sunt astfel plasate încât partea lor superioară este orientată spre exterior. Formatul în medalion pe înălţime, accentuiază verticalitatea lucrării. El face ca figurile reprezentate să pară mai înalte, indicând în acelaş timp imaterialitate, biruinţa asupra greutăţii gravitaţionale. Deoarece acestea sunt înscrise într-un oval, pierd astfel simetria centrică. Dealtfel spre deosebire de Renaştere, care a îndrăgit cercul ca fiind forma perfecţiunii cosmice, faza manieristă a Barocului, în care se poate înscrie acest iconostas şi-a ales elipsa puternic încordată care contrapune ambivalenţa rotunjimii extensiei[14]. Vioiciunea acestui model geometric este dictată mai degrabă de necesităţile impuse de decorul pe care îl serveşte, decât de acelea ale compoziţiei conţinute. Ovalul ca şi cercul constitue şi un pretext de rotunjire a colţurilor, potrivindu-se astfel mai confortabil subiectului religios. In descifrarea iconografică, drumul revelaţiei merge de sus în jos. Registrul superior cuprinde portretele a 14 patriarhi şi proroci în mijlocul cărora, domină prin mărime, crucea cu chipul Mântuitorului răstignit. Personajele sunt prezentate întregi, în atitudini şi gesturi diferite, unii purtând suluri de manuscrise, care vestesc sosirea lui Cristos ca Mântuitor al lumii. Urmează registrul celor 12 apostoli, între care, la mijloc se află cu dimensiuni mărite icoana Încoronării Maicii Domnului. Registrul de jos este cel al personajelor venerate: Sfântul Ierarh Nicolae, Maica Domnului, Isus Cristos şi Ioan Botezătorul. Icoanele sunt mult mai mari şi aşezate la o înălţime potrivită, pentru a putea fi cinstite direct de către credincioşi, prin sărutări, plecăciuni şi semnul crucii.

O importanţă deosebită le revine Uşilor Împărăteşti, principala intrare spre Sfânta Sfintelor, prin care au voie să treacă doar preoţii, în anumite faze ale slujbei. În faţa acestei intrări, pe treapta altarului se face împărtăşania credincioşilor. De aceea deasupra ei este înfăţişată cuminecătura, Împărtăşania apostolilor, prin imaginea cunoscută sub numele Cina cea de taină. Pe canaturile acestui simbol al intrării în împărăţia lui Dumnezeu este ilustrată Maica Domnului şi arhanghelul Gavril, care alături de Mihail, este conducător al cetelor cereşti. Cele două uşi secundare, cea din stânga spre proscomidie este decorată cu imaginea arhanghelului Mihail, iar cea din dreapta cu Sfântul Ştefan, arhidiacon care este în serviciul divin al îngerilor.

După anul 1970, preotul Nicolae Badea, a realizat primele reparaţii bisericii fiind montată instalaţia electrică pe iconostas şi prin candelabru. Tot atunci au fost comandate şi picturile în frescă din interior. Pictura murală a fost executată în tehnica frescă de către pictorul bisericesc Vasile Niţulescu din Braşov [15], în perioada anilor 1974-1975. După terminarea lucrărilor, interiorul bisericii, apare decorat cu un impresionant covor de scene biblice şi figuri ale sfinţilor. Prima impresie este derutantă, dar încântătoare, o varietate nesfârşită de culori şi personaje, din care numai după o profundă meditare se pot desprinde o serie de unităţi : medalioane, pătrate, alte forme geometrice plasate pe mai multe registre, cadre vegetale mai complicate care separă ajutându-ne să descifrăm scenele. Totul e dominat de o culoare liniştită, luminoasă. Conturele, puţin accentuate aduc mişcare şi viaţă în fiecare compoziţie. Portrete compoziţionale, figuri întregi, busturi sau numai capete de proroci, arhierei, mucenici şi sfinte acoperă pereţii, bolţile, pilaştri şi nişele, personajele masculine fiind dispuse în apropierea altarului, iar femeile doar în partea de vest şi în părţile laterale ale bisericii. Normele bizantine cu figuri slabe şi rigide, au fost înlocuite cu personaje mai apropiate de realitate, cu expresie şi mişcări mai puţin încorsetate. Fiindcă scopul picturii bisericeşti nu este doar de a decora suprafaţa cu scene instructive şi moralizatoare, ea este însăşi Biblia pauperum pentru cei care nu ştiu, nu au răbdarea şi timpul necesar să citească. Ideia moralizatoare reiese clar, mai ales din reprezentările judecăţii de pe urmă şi din unele detalii ale pedepselor divine.
Printre obiectele de valoare ale bisericii din Agrişu Mare, se pot aminti Cartea românească de învăţătură (Iaşi 1643); Octoih (Bucureşti, 1720). Ele sunt expuse alături de câteva icoane vechi preluate din vechea biserică, într-un muzeu realizat de către preotul Florin Ţucudean într-o încăpere de lângă pronaos, folosită înainte pentru botezul copiilor.

Bibliografie:

[1] Ştirea 3 ocombrie 1934.
[2] Demolarea s-a realizat prin dinamitarea turnului de către doi artificieri: Luca şi Cuca, muncitori la cariera de piatră din Agrişu Mare.
[3] Firma, a fost înfiinţată, în 1921, sub forma unui Birou de arhitectură , inginerie şi antrepriză de lucrări. Societatea în comandită Francisc Trittaller, a fost înscrisă la Camera de Comerţ şi Industrie, în 2 septembrie 1931, cu un capital social de 10.000 lei. Membri asociaţi, au fost: Francisc Trittaller, Iosif Vulcan 6; Nachtnebel Edmund, procurist, str. G. Coşbuc 15; Elemer Karoly Thege. În 1937, firma s-a transformat în Construcţia Trittaller SA, având ca acţionari pe: Soţia lui Francisc Trittaller, născută Lenke Honig (casnică), Arcadie Honig, Ladislau Honig. Consiliul de administraţie era alcătuit din Francisc Trittaller, antreprenor, Edmund Nachtnebel, inginer şi Lenke Trittaller (născută Honig), ca acţionar majoritar ; (AN Arad, Fond Camera de Comerţ şi Industrie, 1924-1950, D. 87/1931-1932.)
[4] Silvestru Rafiroiu (1903-1961), născut la 28 noiembrie 1903, în localitatea Araci (Trei Scaune), arhitect diplomat, al Şcolii Superioare de arhitectură din Bucureşti, numit în funţia de arhitect din cadrul Serviciului Tehnic al Primăriei din Arad, de unde a demisionat la 31 august 1932, cu domiciliul în Arad, str. Mureşului nr. 7. Dup 1936 până la moartea sa survenită în 1961, a licrat la diferite instituţii din Timişoara. Serviciul militar l-a îndeplinit la Regimentul 7 Pionieri, fiind trecut în rezervă cu gradul de sergent T.R. În 1934, s-a căsătorit cu Elisabeta Silagy, funcţionară la Primăria din Arad. Membru al Corpului Arhitecţilor, este autor a numeroase proiecte de amenajare urbanistică, clădiri şi monumente: Bisericile ortodoxe din Micălaca Nouă şi Vladimirescu, Crucea Martirilor Arădeni, Monumentul Eroilor din Hălmagiu, Poarta de intrare a Cimitirului Pomenirea, etc. (Pentru detalii, vezi: Radu Măran, Silvestru Rafiroiu (1903-1961), în revista Arhitectura, nr 6/2011, p. 104 – 111)
[5] Romul Motorca (1868-1939), s-a născut în Agrişul Mare dintr-o familie de preot. Studiile secundare le urmează la Sarad şi Szarvaş, iar cele teologice în Arad. Între 1891-1894, a funcţionat în administraţia Consistorului eparhial, în 1894, fiind hirotonit preot în satul natal. În 1934, a zidit biserică nouă. A fost decorat cu Coroana României în gradul de ofiţer (Victor Aga, Galeria de biografii ilustre din Banat şi Crişana, Timişoara, 1934, p. 141-142 ; Vesa, 2006, op.cit.p. 563). Este înmormântat în curtea bisericii din Agrişul Mare.
[6] Jiga I. 2009, op. cit. p.59.

[7] În interiorul bisericii, pe zidul din spre vest, sunt două pisanii. Unul din texte are următorul cuprins: Ridicatu-sa acest Sfânt Lăcaş în anii 1934-1936 sub / Domnia Majestăţii Sale Regelui Carol II şi s-a sfinţit / la 18 Oct. 1936 de Prea S. Sa dr. Andrei Mager Episcop al / Aradului, iar zidirea s-a hotărât în şedinţa Consiliului par. La 23 Sept. 1933 prin stăruinţa preotului Romul Motorca ca preşedinte / susţinut de consilierii: Dimitrie Busuioc not., Ioan Momac, cantor bis., Ioan Oprea, Iosif Filipaş, Pavel Bulzan, Gheorghe Blaj, Moise Maci, / Mihai Bodea, Nicolae Blăgăilă, Crăciun Filipaş, Crăciun Olar, Iovan Stan, Ioan Turcaş, Gheorghe Zdrâmţan, / Ioan Popa, Ioan Neamţ, Ştefan Necşa, Pavel Bogdan, Avram Stan,, Ioan Micoară, Ştefan Erlea, Gheorghe Bisorca, Gheorghe Borlea, Pavel Filipaş (epitropi), / după planurile arhitectului Rafiroiu S.

[8] Biserica şi Şcoala, nr. 44/1936, Arad, p. 8-9.
[9] Contribuţia de la buget a judeţului Arad, a fost de 1.002.244 lei, sumă impresionantă pentru acea vreme.
[10] Biserica şi Şcoala, nr. 44 / 1936, Arad, p. 8,9.
[11] Radu Măran, Silvestru Rafiroiu (1903 – 1961, în revista Arhitectura nr.6/2011, p.110)
[12] Ibidem
[13] Moaştele Sfintei Paraschiva ( Cuvioasa noastră maică Parascheva cea Nouă), au fost aduse din Constantinopol, de către Domnitorul Moldovei Vasile Lupu şi depuse în anul 1641, în ctitoria sa, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde se află şi în prezent. Este: Sfânta Ocrotitoare a Moldovei. (Vornicescu, Proloagele, octombrie, p.43)
[14] Arnheim, 1995, op. cit. p. 113)
[15] Ce-a de a doua pisanie, are următorul cuprins: Pictatu-sa această sfântă Biserică, cu hramul Cuv. Paraschiva, spre slava lui Dumnezeu / prin jertfa credincioşilor parohiei Agrişu Mare, de pictorul Niţulescu Vasile din Braşov / în anii 1974-75 ajutat de Badea Ioan, sub arhipăstorirea Prea Fericirii Sale Părintele / Iustinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, sub păstorirea Prea Sfinţiei Sale dr. / Visarion V. Aştileanu Episcopul Aradului şi sub conducerea următorului Consiliu Parohial, în frunte / cu vrednicul paroh Badea Florian – preşedinte, cântăreţ Popa Gheorghe – secretar preot pensionar / Bursaşiu Sabin – membri de drept, Bisorca Gheorghe, Ştefan Onuţ / Bulzan Pavel, epitrop II, Poenar Ioan, epitrop I, Frăţilă Moise, jerfelnic şi activ Consilier eparhial, Oprea Vancu sen. Oprea Ioan, Jiga Gavrilă, Jelecutean Toader / Stan Avram şi Blaj Gheorghe, Crîsnic şi soţia Magdalena.

 

Construită între anii 1934 și 1936, în timpul păstoririi preotului Romul Motorca (ale cărui oseminte odihnesc îngropate în grădina sfântului lăcaş, în faţa altarului), biserica nouă din Agrişu Mare a fost târnosită la 18 octombrie 1936 de către preasfinţitul Andrei Mager, episcop al Aradului.

Arhitectura în stil autentic bizantin, cu două cupole şi cu două turle, aparține arhitectului Silvestru Rafiroiu. Interiorul i-a fost repictat în întregime între anii 1974 – 1976 de către pictorul bisericesc Vasile Niţulescu.

La începutul secolului al XVIII-lea, exista pe același amplasament o biserică din lemn, purtând hramul Sfintei Cuvioase Paraschiva și sfințită în anul 1739, pentru care se presupune că Negru Filip din Agriș a cumpărat de la monahul Nistor din Arad, un exemplar din Cazania lui Varlaam (5 iunie 1701).

Cazania sau Cartea românească de învățătură scrisă de Mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632 – 1653) este considerată de Nicolae Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conținând primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții.

Pe locul bisericii din lemn este construită în 1790 o altă biserică din piatră, înlocuită 150 de ani mai târziu de actuala biserică, ambele preluând hramul celei vechi. Iconostasul a fost luat de la bisericuţa veche, ca un simbol al continuităţii credinţei ortodoxe pe aceste meleaguri.

Această prezentare necesită JavaScript.

Arhitectul Silvestru Rafiroiu (1903-1961) a fost unul dintre reprezentanții noului curent modernist ai perioadei interbelice a arhitecturii românești din zona Arad-Timișoara. Utilizarea decorațiunilor a fost minimă, lucrările sale remarcându-se prin compoziția volumetrică puristă și raportul plin-gol.

Dintre lucrările sale cele mai importante amintim:

– Monumente de for public:

1936: Crucea martirilor arădeni din Parcul Eminescu (Inițial, monumentul a fost ridicat în Piața Podgoria, dar a fost înlăturat de autoritățile comuniste în anul 1960. Timp de 30 de ani, Crucea Martirilor a fost păstrată în mănăstirea din Gai și a fost reinstaurată în anii ’90.)

1933: Monumentul Eroilor Neamului Hălmagiu
1932: Poarta Cimitirului Pomenirea

– Lăcașe de cult:

1935: Paraclisul de vară al Mănăstirii Bodrogului
1930: Biserica ortodoxă Tudor Vladimirescu cu hramul Sf. Mc. Dimitrie
1936: Biserica ortodoxă Piața UTA
1936: Biserica ortodoxă Agrișu Mare cu hramul Sf. Paraschiva

– Locuință și loisir
1936: Pavilionul Ștrandului Băile Lipova
1932: Vila Mocsonyi, Arad, Str. N. Grigorescu nr. 7
1932: Vila Arad, Str. N. Bălcescu nr. 20

Bibliografie:

[1] http://www.virtualarad.net/county/Agrisu%20Mare/virtual_agrisul_mare_home.htm
[2] http://arhitectura-1906.ro/2012/01/silvestru-rafiroiu-1903-1961/
[3] http://www.aradon.ro/stiri/arad/articol/sarbatoare-la-agrisu–mare/cn/aradon-news-editor1-20061015-071952

Sursă: Cu mulțumiri domnului arh. Radu Măran, Florica Sarca (Arad Bike Race, 09-09-2012)

Parohia Cicir face parte integrantă din comuna Vladimirescu (Glogovăţ). Biserica este situată în partea de răsărit a satului. Majoritatea locuitorilor sunt creştini de religie ortodoxă română, însă de-a lungul timpului au existat şi câteva familii de evrei (Weiss, Waldner) şi de maghiari care au decedat sau au emigrat după cel de-al II-lea război mondial. În prezent, în Cicir există şi câteva familii de alte confesiuni: baptistă şi penticostală.

De-a lungul vremii, biserica ortodoxă din Cicir a trecut prin trei etape:
1.În 1702, conform mărturiei istoricului Marky [1], s-a construit prima biserică din piatră a Cicirului, care avea două clopote. În anul 1809 un clopot s-a crăpat şi s-a hotărât retopirea lui, iar clopotarul din Timişoara la care s-a petrecut operaţia a înlocuit materialul cu unul de o calitate inferioară. Celălalt clopot a fost donat în anul 1782 de căpitanul Radocanel Simion, dar şi acesta a crăpat în 1877.

2.Cea de-a doua etapă în istoria bisericii din Cicir o constituie momentul când, datorită mutării albiei Mureşului, biserica s-a surpat, iar cicirenii, fiind iobagi au zidit doar o bisericuţă din lemn.

În jurul anului 1823 datorită pericolului reprezentat de apele Mureşului, credincioşii cicireni s-au mutat de pe vechea vatră a satului pe locul actual. Bisericuţa din lemn a rămas abandonată, neputând fi mutată. Astfel, credincioşii ortodocşi trebuiau ca în zilele de sărbătoare să meargă din noul sat până la bisericuţă pentru a asista la serviciul religios.

La începutul anului 1833, în noaptea de Bobotează, datorită vechimii şi poate neîngrijirii, micuţa biserică din lemn s-a prăbuşit. Următorii douăzeci de ani au trecut fără ca satul să beneficieze de o biserică adevărată, slujbele religioase oficiindu-se în casa lui Savu Incescu, la numărul 59. În curtea acestui gospodar au fost aşezate clopotele într-o coplotniţă din lemn. La iniţiativa preotului de atunci, Petru Popa, zis Popovici şi a capelanului Dimitrie Vidovici s-a dispus arendarea bucăţii de pământ ruptă de Mureş, teren numit “Cot”, pe o perioadă de zece ani în vederea strângerii de fonduri pentru ridicarea unei biserici.

Câteva note monografice redactate probabil în anul 1967 descriu astfel noua biserică: Biserica a fost construită în stilul bazilicei romane; formează un patru unghi, lungăreţ care spre răsărit se termină într-o firidă semicirculară, având o naie mijlocie dar fără năi laterale, deci fără columne drepte, antice, cu espitele corintice ori romane. A fost clădită mai mult în linii drepte şi nu prezintă linii rotunde decât deasupra iconostasului şi dedesubtul cerului. A fost alcătuită din cărămidă cu mortar fierbinte, tavanul din lemn, tencuit, acoperământul din lemn şi ţiglă, turnul din cărămidă, lemn şi tablă de metal.
În anul 1884 biserica ortodoxă din Cicir a fost reparată de preotul Ioan Bozgan care a şi sfinţit-o, iar mai târziu, în 1911 a fost renovată sumar, zugrăvită şi sfinţită de către preotul Constantin Mihulin, care în 1929 a plecat protopop la Beliu, judeţul Bihor cu regretul că nu a putut construi şi o casă parohială: Pentru ca să satisfacem unei lipse generale şi urgente care este în fiinţarea casei parohiale de care parohia aceasta încă nu dispune, am adunat într-un fond 125.552 lei, cătră cari mai adăugând sumele ce le voiu putea economisi în curând se va putea face ca şi această lipsă să dispară [2]. Parohia Cicir i-a fost încredinţată preotului Mihulin în anul 1903; iată ce impresie i-a făcut primul contact cu noua lui parohie: la introducere în parohie am aflat o sărăcie “neagră”, căci şi stihar a trebuit să cer împrumut din Sâmbăteni, odăjdii erau numai nişte rupturi, în cari mă jenam să servesc, aşa m-am pus pe lucru să-mi împodobesc biserica, astfel că azi nu mai am lipsă în biserică de nici un obiect necesar la serviciile divine [2].

 La fel cum procedase cu zidirea şcolii de-a lungul a 6 ani (1903 – 1909), preotul Mihulin, în 1911, porneşte un plan pentru restaurarea bisericii şi astfel fără a cere de la popor măcar un ban [2] s-a executat reparaţia cu suma stabilită de 17.600 de coroane, dar, de fapt s-a realizat cu 2929.60 coroane pentru că vorba ceia “mâncând ne vine pofta”. Suma necesară pentru repararea din urmă o ridicarăm din bancă, dar în scurtă vreme am desplătit-o; în 8 ani deci reparai biserica şi zidii de nou şcoala [2].

În aceeaşi Autobiografie încheiată la 23 ianuarie 1930, la doar câteva luni după plecarea din parohia Cicir, inimosul preot Constantin Mihulin mărturisea eforturile sale pentru zidirea în anul 1925 a unui gard din fier la frontul bisericii, lucrare achitată cu banii daţi de credincioşi (ori bani ori bucate, cari mai târziu s-au prefăcut în bani), dar şi insistenţa sa la adresa credincioşilor emigraţi în America pentru a dona bani în scopul cumpărării unu clopot. Această dorinţă pentru binele comunităţii ortodoxe i-a fost îndeplinită şi emigranţii au donat 30.000 lei pentru cumpărarea unui clopot de 200 de kilograme, iar din banii bisericii am cumpărat unul mai mic cu preţ de 10 000 lei, astfel că biserica iarăşi are 3 clopote ca înainte de războiu, unde ne-au rechiziţionat 2 clopote [2].

În intervalul 1929 – 1 martie 1931 parohia a fost administrată de preoţi din Sâmbăteni, satul vecin. În aceşti doi ani au oficiat doi preoţi: Valeriu Felnecan şi Traian Rugilă.
La data de 1 martie 1931 şi-a început misiunea ca preot în parohia Cicir, Mihail Morgovan, figură legendară în mica istorie a satului, caracter puternic, dârz care a impus o conduită morală în comunitatea de atunci…

BIBLIOGRAFIE:
[1] Marky, S., Ardvarmegye es Arad (Monografia judeţului Arad), 1895;

[2] Mihulin, Constantin, Autobiografie (manuscript), Cicir, 1930.

Mulțumesc preotului paroh Teodor Mureșan și unchiului Gheorghe Păsculescu pentru amabilitate cu care mi-au facilitat accesul la Protocoalele bisericești, respectiv Autobiografia părintelui Mihulin.

Autor: Florina Păsculescu

Mănăstirea Hodoș-Bodrog: Reper de lumină, credință și identitate

Această prezentare necesită JavaScript.

Poveștile din bătrâni ne spun că ”Mănăstirea Hodoș-Bodrog”, așa cum o cunoaștem noi astăzi, a fost întemeiată grație unei minuni săvârșite, cu îndurarea lui Dumnezeu, în secolul al IX-lea. Legenda ne spune că, scurmând cu coarnele lui într-un mal surpat de revărsarea apelor, un bour a scos la lumină o icoană binecuvântată întruchipându-i pe Fecioara Maria și pe Prunc. În semn de mulțumire lui Dumnezeu, credincioșii au ctitorit pe acel loc o mică bisericuță din lemn în care au adăpostit la loc de cinste icoana făcătoare de minuni. Iar ca oamenii să nu uite istoria peste timp, i-au pus numele bourului, „Hodoș”, cuvânt de origine slavă însemnând fastuos, măreț; și au mai adăugat numele „Bodrog“, tot de origine slavă, însemnând pământ între ape, nume purtat și de cele două sate aflate de o parte și de alta a mănăstirii: Bodrogul Vechi, respectiv Bodrogul Nou.

În locul bisericii de lemn, acum dispărută, a fost ridicată în jurul anilor 1370, o biserică nouă în stil bizantin triconc, din piatră și caramidă romană, purtând Hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. De-a lungul vremii, ea a suferit câteva restaurări, dintre care cea mai importantă, în secolul al XVIII-lea, când s-a tencuit exteriorul și s-a ridicat un nou acoperiș, într-un stil arhitectural nou, de influență barocă. Astăzi, doar peretele de nord, lăsat netencuit, mai păstrează imaginea lăcașului de odinioară.

”Mănăstirea Hodoș-Bodrog” este prima mănăstire ortodoxă cu tradiție monahală neîntreruptă atestată documentar din țara noastră (1177, într-un act emis de cancelaria regelui ungar Bella al III-lea).

La mijlocul secolului al XVIII-lea există consemnări despre inundațiile devastatoare ale Mureșului. Moștenirea n-ar fi dăinuit peste generații până la noi, dacă în anul 1839 starețul Grigore Chirilovici, n-ar fi reușit, cu sprijinul autorităților din acea vreme, să devieze cursul Mureșului spre nord-vest de mănăstire.

Casa lui Dumnezeu a fost clădită pe „stâncă”, spre mângâiere și mărturie mirenilor în vremile de răstriște: ocupația păgână (1551-1687), a celei habsburgice (1687-1918), colonizarea imperială (1719, 1729), epidemia de ciumă (1739-1741), epidemia de holeră (1838, 1872), Revoluția de la 1848, Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1874), cele două războaie mondiale care n-au ocolit Banatul și, de ce nu, ocupația comunistă. „A cazut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.” (Sfânta Evanghelie după Matei, Cap. 7, versetul 25). Locul de lângă Dumnezeu este întotdeauna un loc al siguranţei, al adăpostului, al durabilității.

Cu voia lui Dumnezeu, lăcașul de cult are astăzi două biserici, cea veche care te întâmpină de la intrare, alături de un turn de clopotniță și biserica nouă cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh“, zidită între anii 1989-1997.

Se spune că ansamblul monahal Hodoș-Bodrog este un loc plin de har, unde cei apăsați de necazuri își găsesc un loc de liniște și rugăciune, un loc în care problemele, bolile și durerile își găsesc alinarea.

Pentru articolul integral, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Sursa: http://aradheritage.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=266&action=edit

Film:

%d blogeri au apreciat asta: