arhivă

Repere istorice

Documentare întocmită de prof. Horia Truță

Identificare spațială: pe locul actual al Liceului Moise Nicoară

Concurs-nr.18

1.Secolul al XV-lea, conform tradiţiei, pe vremea lui Matei Corvin, exista o biserică în zonă al cărei loc exact nu se cunoaşte.
2.În 1706, la instalarea episcopului sârb Isaia Diacovici, acolo se afla o biserică, pe care, noul episcop o ridică la rang de catedrală
3.În 1727, episcopul sârb Vichentie Ivanovici, găseşte acolo o biserică crăpată şi neterminată. Se îngrijeşte de terminarea construcţiei
4.În 1755, episcopul sârb Sinesie Jivanovici, menţionează în una din Conscripţii, că biserica a fost construită în urmă cu trei decenii.
5.În 1791, episcopul sârb Pavel Avacumovici, deschide şantierul noii biserici, care s-a edificat peste cea mică, unde se făcea în continuare serviciul divin, în timp ce pe dinafară se lucra. După edificare, biserica veche a fost demolată
6.În 1814, lucrările la biserica nouă încă nu erau încheiate.
7.În 1818, enoriaşii, cereau insistent încheierea lucrărilor la catedrală
8.În 1840, se atrage atenţia că biserica ameninţa cu prăbuşirea (din cauza indolenţei)
9.În 1848-1849, clădirea suferă din cauza bombardării cu artileria din Cetate
10.În 1849, clădirea e totuşi reparată şi sfinţită de episcopul Gherasim Raţ
11.Guvernul Habsburgic, hotăreşte demolarea ei, din cauza apropierii prea mari de cetate, fiind plătită după 1853, ca despăgubire suma de 43.976 Fl. Se deschide listă de subscripţie pentru noua catedrală
12.În 1861, începe construirea noii Catedrale Ortodoxe Române (Arh. Antoniu Czigler).
Sursa : Arad, Monografia oraşului, Arad 1999.

138386_articol

Acum aproape optzeci de ani (1934), National Geographic Magazine, SUA, dedica două numere “României vrăjite”, o perlă a Europei de Est și o țară plină de culori, obiceiuri străbune, ospitalitate rar întâlnită și un București ce “aduce un pic și cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zâmbet, dar și o oarecare tristețe, fotografii „de colecție” ce infioară.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi mașini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii “conversilor”, Keds, au ca main story Romania.

O Românie cu Basarabia lipită de “patria mumă”, o Românie pitorească plină de folclor și oameni ospitalieri, dar și de nelipsiții țigani, mai mult sau mai puțin nomazi ce erau deja pripășiți pe meleagurile natale. Se pare ca în acea perioadă, National Geographic scria articole mult mai ample decât în prezent, cu (și) mai multe fotografii, acoperind atât părțile importante din istoria unui popor, cât și geografia sa, observații la nivel personal, dar și obiectiv despre oameni, clădiri și obiceiuri.

În 1934 , o echipa National Geographic încearcă să ajungă, într-o mașină ce acum este considerată în mod clar “de epocă”, în orașul Sibiu. Era dimineață, praful de sub roți se ridică înalt, în timp ce, alene, țăranii români își mânau vitele la păscut. Nu a durat însă mult până când mașina temerarilor americani s-a împotmolit într-una din gropile ce încă ne fac faimoși în Europa și în prezent.

“Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania – manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo”.

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate “remarcabile si aproape de incredibil”. Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era “linistit, departe de orase”, astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil “oaia neagra” a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga “Satana”. Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

“Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute”.

Sursă: domnul Buda Bujor

O tragedie în patru acte. Cele patru „acte” : primul, al doilea, a treilea transport şi urmările.
Prin Sântana, în iarna anului 1944 au început să se audă zvonuri cum că 150.000 de nemţi din România urmau să fie duşi la muncă forţată în URSS.

Pe 4 ianuarie 1945 autorităţile de ocupaţie sovietică impun deportarea. În 24 ianuarie 1945 M.S. Regele Mihai şi guvernul Rădescu protestează energic, fără nici un folos, din păcate.

Această prezentare necesită JavaScript.

Trei transporturi de deportaţi au plecat din Sântana: în 17, 23 şi 29 ianuarie 1945. În locul celor care erau trecuţi pe liste, însă erau absenţi de la domiciliu, au fost luaţi alţi membrii ai familiei. Astfel, cei fugiţi sau ascunşi erau determinaţi să se predea.

Prin gara Sântana au trecut trenuri, cu nemţi originali din Ungaria şi Iugoslavia, în direcţia Est, începând cu 10 ianuarie 1945.

În seara zilei de 16.01.1945 Sântana a fost încercuită de trupele Siguranţei Statului şi ale Armatei, iar în dimineaţa următoare a început calvarul numit deportarea în URSS. Au fost arestaţi toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, de etnie germană. Acestora li s-a ordonat să îşi aducă îmbrăcăminte adecvată anotimpului şi hrană pentru cinci zile. Prizonierii au fost adunaţi în localul gimnaziului. Iniţial a fost arestat şi preotul catolic de la acea vreme, Jakob Maus, acesta însă fiind eliberat mai târziu. Acţiunea a fost executată extrem de rapid şi a fost bine organizată de către oameni inteligenţi şi rafinaţi, chiar dacă la acea vreme, comunitatea şvabă din Sântana număra peste 8.500 de suflete. Dacă într-o familie una dintre persoanele aflate pe lista de deportare lipsea (au fost câţiva care s-au ascuns sau au reuşit să fugă din Sântana) era arestat alt membru al familiei. În câteva ore prizonierii au fost încolonaţi şi duşi la gara comunei, sub paza armatei. Coloana a fost însoţită pe margine de toată comunitatea şvăbească. Practic, nu exista familie care să nu aibă pe cineva arestat. Se spune că atâta jale şi durere nu a încecat localitatea de la înfiinţarea ei. Din păcate nu a fost singura şi nici ultima încercare prin care a fost obligată să treacă această etnie. Deportaţii au fost îmbarcaţi în vagoane pentru transport animalic şi aşa a început genocidul din URSS împotriva germanilor.

„Paronda Sibir” (drumul către Siberia) a fost dintotdeauna coşmarul ruşilor şi, din păcate, al atâtor oameni nevinovaţi, neîndreptăţiţi de istorie.

Primul transport

Cei mai mulţi deportaţi s-au numărat în primul transport. Erau înghesuite câte 30 – 40 de persoane într-un vagon pentru transportat vite.

Primul tren, format din 70 de vagoane, a plecat în 17 ianuarie 1945. În unele vagoane mai erau deportaţi şi din alte părţi ale ţării. Drumul a durat 19 zile. Au fost debarcaţi la Krivoi-Rog, acolo rămânând mare parte din cei aduşi din Sântana.

Înfometarea, munca fizică epuizantă, cu norme de muncă imposibil de îndeplinit, condiţii inadecvate de locuit, distrofiile erau principala cauză de îmbolnăvire, apoi tifosul exantematic, din cauza lipsei apei pentru igiena corporală şi spălarea îmbrăcămintei. Asistenţa medicală era precară şi necalificată, de aceea decesele frecvente (prin boală, accidente de muncă sau pedepse corporale aplicate pe loc, la cea mai mică nerespectare a extrem de severelor regulamente) şi gropile comune făceau parte din cotidian. Cei grav bolnavi sau incapabili de muncă au fost trimişi în România. Mulţi dintre ei au murit pe drum. Primele trei transporturi cu germani bolnavi reîntorşi din URSS nu au fost primite în România, ci au fost trimise către teritoriul viitorului R.D.G. În aceste loturi se aflau şi germani originari din Sântana, dar pe care ţara natală nu a mai vrut să-i primească, deşi convoiul a trecut la doar 300 de km de casă, prin Sighetul Marmaţiei. Se apreciază că peste 150 de şvabi deportaţi originari din Sântana au rămas definitiv în zona fostului R.D.G.

Din anul 1948 condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit, prin faptul că deportaţii puteau să îşi procure hrana de pe piaţa liberă care a înflorit în jurul lagărelor.

Ofiţerii Ruşi erau severi, dar în marea lor majoritate, corecţi. Unii dintre germanii ajunşi şefi în lagăre, însă, se purtau rău cu ceilalţi conaţionali.

În decembrie 1949 s-a închis şi ultimul lagăr din zona Krivoi-Rog şi tot atunci s-au întors cei din urmă supravieţuitori dintre cei plecaţi din Sântana.

Al doilea transport

A doua etapă a deportării şvabilor din Sântana a fost organizată în 23 ianuarie 1945. Deportaţii au fost debarcaţi în lagărul de la Margnets şi Dnepropetrovsk. Femeile au lucrat mai ales în colhozuri unde, având acces la hrană, au trăit relativ mai bine.

În octombrie 1945 s-au întors din aceste lagăre primii germani bolnavi. La Sighetul Marmaţiei a fost organizat un spital, în anul 1946, pentru deportaţii bolnavi reîntorşi din URSS. După însănătoşire, majoritatea erau trimişi în zona fostului R.D.G., la muncă. De aici, în anul 1947, câţiva şvabi au reuşit să se reîntoarcă, clandestin, în Sântana. Unii au fost împuşcaţi de trupele sovietice de pe drumul de întoarcere în ţară.
Al treilea transport

Ultimul eşalon de deportaţi a plecat în 29 ianuarie 1945. Durata călătoriei a fost de peste o lună. Şvabii Sântăneni au fost debarcaţi în lagărele din Munţii Ural, unde au lucrat în mine sau în combinatul de prelucrare a nichelului de la Orsk. Rata de supravieţuire în aceste locuri de muncă era mică, din cauza intoxicaţiilor profesionale cu metale şi a silico – tuberculozei care făceau ravagii, în lipsa unor minime măsuri de protecţie a muncii.

Ultimiii supravieţuitori ai deportărilor din URSS s-au întors în Sântana în decembrie 1949.

Cei întorşi află că întreaga lor avere a fost confiscată şi că în casele lor s-au instalat moţii. Pământul, vitele, uneltele agricole, podgoriile şi livezile au fost împărţite prin reforma agrară din anul 1945, altor oameni.

(…)

„Observaţiile ascupra acestor categorii de oameni arată că ei sunt mai „fragili”, iar bolile apar mai precoce, sunt mai grave şi evoluează mai rapid decât la cei care nu au fost deportaţi. În cazul acestui grup populaţional se poate evidenţia prezenţa sindromului de detenţie şi postdetenţie, cu o componentă de stres psihic dominantă, se pare, cu un rol important în patologie. Factorii de agresiune descrişi, care au acţionat în tinereţea şvabilor din Sântana, ridică probleme mai dificile în ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia îmbolnăvirilor la acest grup populaţional.” (Zărna,1999)

Numărul şi listele celor deportaţi sunt, încă, secrete. Cifra, neoficială, dedusă din statisticile demografice, din care s-a scăzut numărul celor care nu s-au mai întors în Sântana, este de aproximativ 2.500 de şvabi. Au decedat în timpul deportării 275 de persoane; 177 de bărbaţi şi 98 de femei. Dintre aceştia, 203 (133 de bărbaţi şi 70 de femei) erau originari din Sântana şi 72 (44 de bărbaţi şi 28 de femei) din Comlăuş. Toţi au fost adulţi în plină putere de muncă, majoritatea unici susţinători de familie şi având copii de întreţinut.

Dacă la cei 177 de bărbaţi decedaţi în URSS adăugăm încă 346 de dispăruţi în cel de-al doilea război mondial, constatăm că aproape 20% din bărbaţii şvabi de vârstă activă din Sântana şi Comlăuş au piert între anii 1941 şi 1948.

Din investigaţii proprii, pe baza declaraţiilor celor care au supravieţuit deportărilor, estimăm că:

  • au rămas în URSS aproximativ 300 de persoane;
  • au plecat direct în Germania, după eliberarea din lagăre, circa 200 de oameni;
  • s-au întors în România în jur de 1700 de şvabi;
  • s-au întors în Sântana sub 1500 de supravieţuitori, din care peste 500 de bolnavi, iar din aceştia au decedat, 200 în primul an şi în primii cinci ani, încă aproximativ 300.

Tot legat de al doilea război mondial şi de Rusia sunt şi alte pierderi ale comunităţii Sântănene; 350 de persoane au căzut pe front, iar 270 de femei au murit în Rusia, la „Malenki Robot”

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Susa: Eugen Rogojan

(Republicare articol)

În curgerea lui molcomă și sinuoasă prin Ardeal, Mureșul spune povestea uneia dintre cele mai vechi și mai respectate meserii de pe aceste meleaguri: plutăritul. Din vremea dacilor și până încoace, în timpurile Imperiului habsburgic, plutăritul pe Mureș a fost esențial în dezvoltarea economică a Ardealului. Aurul, sarea, lemnul, grânele, ba chiar biserici și biblioteci au luat drumul Mureșului, pentru a ajunge, prin truda și dibăcia plutașilor, la destinație. Plutăritul era mai mult decât o meserie, era o lecție de viață, spun cei care, în zilele noastre, luptă să reînnoade aceasta extraordinară tradiție.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Mureșeni”, adică plutași

Rar se întâmplă – dar e cu atât mai minunat și mai plin de sens! – ca numele unui loc, al unui râu sau al unui munte să se contopească deplin cu truda și cu speranțele oamenilor! Omul sfințește locul, iar locul sfințește omul. Așa s-a întâmplat, cu sute de ani în urmă, cu plutașii de pe Mureș. Băteau Ardealul cât e de lung, până prin părțile Aradului, iar de acolo mai departe, spre Szeged, cu ciubere de sare, cu grâne sau cu lemn, cu tone de încărcătura. Pe orice vreme, ei stăteau nemișcați la cârma plutelor ce se opinteau printre stânci și pietroaie. Opreau din când în când prin sate, în locuri din timp alese, cât să lase marfa de la munte sau cât să încarce oarece mai de soi, ce se cerea prin Budapesta ori prin Viena. Apoi o luau din loc, cu noaptea în cap. Coborau mereu pe Mureș, statornici precum stelele de pe cer. Li se spunea, simplu, „mureșeni”. Mureșul, râul care le înlesnea drumul din munte spre pusta ungurească, devenise sinonim cu însăși meseria lor, cu plutăritul. Frumosul nume al plutașilor ardeleni s-a pierdut de mult, cu ani și ani înainte ca meseria lor să devină, la rându-i, istorie, după apariția barajelor pe râuri, după încetarea exploatării sării și după apariția automobilelor și a trenurilor. Acum, puțini mai știu despre „mureșeni”. Doar dicționarele nu uită, niciodată, nimic. Chiar și cele mai noi amintesc, discret, după sensul propriu care-i numește „mureșeni” pe locuitorii din județul Mureș, sensul de-al doilea, dulcele regionalism „mureșean”, odinioară titlul de noblețe al oricărui plutaș român din Transilvania.

Vâslași printre tainele lumii

(…) Oricât ai vâsli, nu poți să traversezi drept pe celălalt mal. Trebuie să lași apa să te ducă un pic mai jos, să controlezi pluta și apa, fără să faci efort zadarnic (…) trebuie să înțelegi apa, să înțelegi natura. Trebuie să lucrezi cu apa, nu să te pui împotriva ei, că nu ajungi nicăieri (…) Vremea capricioasă, apele învolburate, stâncile îndărătnice și malurile înșelătoare, frigurile și vânturile ce înstăpânesc apele la ceasul dimineților, apoi arșitele lui Cuptor sub care te topești stând în picioare, 16 ore pe zi, la cârmă, uneori foamea și suferințele de tot felul, toate astea îi căleau pe plutași pe viață. Mai mult decât orice, plutăritul era lecția devenirii, lecția plină de sens a curgerii dinspre un izvor, dinspre un început, înspre o vărsare, înspre un implacabil final.”Du la capăt ce-ai început!”. Lecția asta Mureșul însuși le-a dat-o plutașilor, mereu și mereu, cu fiecare nou drum. Așa au devenit ei atât de puternici și de respectați în secolele trecute. Iar poveștile lor de viață, atât de simple, dar atât de severe, ne sunt mai de folos ca oricând acum, când comoditatea și tehnologia ne-au îndepărtat de adevărata înțelegere a lumii și a naturii (…)

Plutăritul e o lecție de viață. Pe lângă pricepere și putere, îți cere și pasiune. El trebuie practicat cu bucurie și drag. Pentru asta e nevoie de suflet …

Sursa: Formula AS

Secolul al XVIII-lea – piatră de temelie

Se pare că abia în secolul al XVIII-lea s-a cristalizat populaţia cicireană din apropierea pălmaşilor români şi a grănicerilor care păzeau hotarele posesiunilor coloniştilor din împrejurimi. Corpul de grăniceri a fost organizat în urma victoriei armatei împărăteşti, conduse de prinţul Eugen de Savoya împotriva forţelor turceşti în 11 septembrie 1697.

Lupta s-a dat la Zenta şi în urma victoriei imperialiştilor, statul major din Viena a hotărât organizarea Regiunei de graniţă dintre Tisa şi Murăş (Ţiucra, Pietre rămase, p. 349). Zona de graniţă care despărţea Imperiul Otoman de Imperiul Austro-Ungar a fost împărţită în două circumscripţii grănicereşti: Regiunea Tisei cu sediul la Seghedin şi Regiunea Mureşului cu sediul la Arad. Circumscripţia de Arad se compunea din 23 staţiuni; dintre acestea, oraşe erau: Arad, Nădlac, Pecica; sate: Apatfalva, Uj-Csanad, Sajteny, Szemlak, Glogovatz sau Orod, Mondorlok, Csicser, Szabadhely, Paulis, Şoimoş; puste: Başaraga, Şionda, Nagy-Bereg, Mezohegyes, Palota, Csiga, Kiralyhegyes, Pitvaros şi Szekesegyhaza (Ţiucra, Pietre rămase, p. 349).

Astfel apare clar că în secolul al XVIII-lea Cicirul era parte a graniţei militare formate din regimentele grănicereşti sârbeşti, căci angajaţi ca soldaţi mobili au fost locuitorii sârbi de pe malurile Mureşului şi a Tisei. În apropierea Cicirului, pe câmpul dintre acesta şi Sâmbăteni, administraţia austro-ungară a lăsat o urmă datând din secolele XV – XVI – “iarcul”, un canal lung de 800 de metri şi lat de 30 de metri care, probabil, a fost gândit pentru a uşura trecerea unei bucle a Mureşului situate chiar între cele două sate (Prof. Pădureanu Eugen) .

În anul 1720, Cicirul apare înregistrat cu un număr de 4 gospodării de iobagi, toţi purtând nume româneşti. Iar în anul demilitarizării, în 1752, toate familiile militare din Cicir, adică 35 de familii, numărând 175 de suflete erau familii româneşti, (Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului, p.65). Aşezarea pe actuala vatră a satului s-a făcut în jurul anului 1823 şi a fost determinată de desele inundaţii ale Mureşului, cicirenii retrăgându-se astfel din faţa pericolului pe care îl reprezenta râul pentru gospodăriile lor.

Cicirenii erau iobagi, în 1752 existând un singur om care se ocupa cu oieritul şi care avea 10 oi şi capre, iar în 1743, la Cicir erau 4 mori cu venit impozabil de 240 de florini (Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului, p.65). Încet-încet, în jurul sfârşitului secolului al XVIII-lea, iobagii s-au ridicat la statutul de plugari . În prezent, deşi mulţi locuitori se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor, o bună parte lucrează în oraş, făcând naveta cu tramvaiul care leagă Cicirul de municipiu. Cicirul nu mai este acum un sat de plugari, ci aici s-au format şi intelectuali – doctori, cadre didactice, ingineri etc.

Evoluţia demografică în satul Cicir a fost urmărită pe parcursul anilor: 1752 – 175, 1875 – 621, 1869 – 1025, 1880 – 941, 1890 – 904, 1910 – 971, 1922 – 996, (Dicţionar istoric, p. 86). Recensamântul din anul 2002 a înregistrat 952 de locuitori în satul Cicir.

BIBLIOGRAFIE:
Dr. Ciuhandu, Gheorghe, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Editura Diecezana, Arad, 1940;
Roz, Al., Kovach, Geza, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Editura Universităţii “Vasile Goldiş”, Arad, 1997;
Ţiucra, Pribeagul, Petru, Pietre rămase, 1936;

Realizator: Florina Păsculescu

SURSE ORALE:
Prof. Pădureanu Eugen

Cicirul este satul strămoșilor mei, este casa copilăriei mele și casa sufletului meu. Limba literară nu mă împiedică să derapez de la ea de câte ori vorbesc cu locuitorii Cicirului, iar oricât de exersat ar fi discursul meu, prin natura meseriei pe care o practic sau prin lecturile parcurse de-a lungul anilor, dulcele grai, atât de moale și catifelat al ardelenilor din Cicir mi se așează pe limbă când poposesc în casa unde au trăit străbunicii, bunicii, părinții și voi trăi și eu.

CICIR

CICIR

Așezare dacică în calea expansiunii Imperiului Roman?
Cicirul este aşezat în Câmpia de Vest, pe malul drept al Mureşului, de-o parte şi alta a drumului naţional Arad–Bucureşti, între satele Mândruloc şi Sâmbăteni, la o depărtare de aproximativ 14 km de municipiul Arad.

Prima menţiune documentară a satului Chychyr datează din secolul al XIII-lea, mai precis, în anul 1296 (1), însă există dovezi de factură arheologică care demonstrează existenţa unei aşezări dacice încă din sec. III – II î.d.Hr., chiar dacă amplasamentul a migrat de pe malul stâng al Mureşului pe cel drept din cauza inundaţiilor provocate de râu. Într-o primă fază se pare că prima terasă a Mureşului a fost locuită de o comunitate, încet-încet aceasta migrând tot mai mult înspre nord, astfel ca pentru perioada romană să se facă descoperiri arheologice în acest sens.

Urmărind descoperirile arheologice care atestă existenţa unor aşezării în zona Cicirului încă de pe vremea dacilor, acestea s-ar contabiliza astfel: la 1,5 km S de sat, pe prima terasă a Mureşului, în punctul numit “Gropi” a fost descoperită o aşezare dacică cu două nivele de locuire, un nivel aparţinând secolelor III – II î.d.Hr., iar celălalt nivel secolelor II – III d.Hr. În total au fost descoperite 16 bordeie, dintre care 3 aparţin primului nivel, celelalte ţinând de intervalul sec. II – III d.Hr. În cele trei bordeie s-a descoperit ceramică dacică, lucrată manual, dar şi ceramică lucrată la roată, de factură celtică. Tot aici au fost descoperite o fibulă din bronz şi brăţări din argint (2).

Astfel, se pare, că în epoca bronzului s-a dezvoltat o înfloritoare civilizaţie traco-dacică, cum dovedesc descoperirile de obiecte din bronz nu doar de la Cicir, ci şi de la Vărşand, Socodor, Cuied, Lipova, Aluniş, Pecica, Arad, Păuliş. Închegarea entităţii dacice începe în epoca fierului aşa cum demonstrează urmele găsite la Arad, Sântana, Pecica, Cicir ş.a. Aşezările dacice anterioare şi din vremea statului dac centralizat şi independent al lui Burebista erau răspândite pe întreg teritoriul judeţului aşa cum atestă descoperirile arheologice de la Arad – Ceala, Covăsânţ, Pietriş, Moroda, tezaurele dacice de la Şilindia şi Feniş şi îndeosebi cetăţile de pământ şi întăriturile de la Sântana, Berindia, Dezna, Cicir (3).

În bordeiele aparţinând secolelor II – III d.Hr. apare deja, clar, influenţa cuceritorilor romani şi aproape în fiecare bordei s-au găsit, pe lângă lucruri de factură autohtonă şi forme romane, terra sigillata, un denar roman de argint de la Vespasian folosit ca pandantiv şi un altul de la Domiţian (4). Această aşezare dacică respectă amplasarea majorităţii aşezărilor dacice, care preferau locurile mai ridicate de pe malul râurilor (5).
La sfârşitul secolului I d.Hr., împăratul Traian a pornit contra lui Decebal, regele dacilor cu o mare armată. A traversat câmpia Arad – Cenad şi a trecut pe malul stâng al Mureşului, fără luptă, spre Arad – Deva. Valurile numeroase de pământ care se observă în judeţ poartă denumirea de “drumul lui Traian”. Aproape de zona Cicir există astfel de valuri de pamânt – “drumul lui Traian” la Sâmbateni (6).

În timpul stăpânirii romane, valea Mureşului a jucat un rol economic şi social important, după cum atestă numeroasele descoperiri arheologice daco-romane (7) de la Lipova, Aradul Nou, Sântana, Cicir, Ceala, Moroda, Şeitin, Semlac, Pecica, Bulci ş.a. Mureşul avea o mare importanţă strategică pentru romanii învingători, aceştia întărindu-l pe ambele maluri. Paza malurilor Mureşului şi a fortificării cu cetăţi a fost încredinţată legiunii a XIII-a gemina. Astfel s-a început supunerea dacilor şi romanizarea provinciei (8).
Dacii liberi de la nord de Mureş au suferit o puternică romanizare (după cum se observă în descoperirile de la Cicir şi Sântana) (9). Alte descoperiri arheologice la Cicir care demonstrează influenţa romană s-au făcut pe o insulă de pe Mureş unde a fost găsit un denar roman de la Traian, iar la aproximativ 800 m S-E de sat, la “Sălciile lui Muchi”, pe vechiul mal al Mureşului, a fost descoperită ceramică daco-romană (sec. III – IV d.Hr.). În capătul de est al satului Cicir, în dreptul intersecţiei ultimei străzi laterale cu şoseaua Arad – Deva, au fost descoperite, în 1996, datorită excavării şanţului pentru introducerea conductei pentru gaz, fragmente ceramice carămizii de factură romană (sec. II – III d.Hr.) (10).

Timp de 164 de ani, cât a rezistat dominaţia romană, pe meleagurile Daciei a înflorit cultura şi bunăstarea. Secolul al III-lea, însă aduce năvălirile barbare şi romanii părăsesc Dacia în anul 271, sub împăratul Aurelian, retrăgându-şi legiunile care nu mai puteau lupta împotriva fluxului barbar.

Realizat de: Florina Păsculescu

Mulțumiri prof. Eugen Pădureanu

Bibliografie:

1 Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, p. 85

2 Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 53 

3 Judeţele patriei – judeţul Arad, p. 66

Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 53

Ardelean, Hegyi, Lăzărescu, Mândruţ, Popescu, Roz, Trânc, Arad – monografie, p. 38).

Ţiucra, Pietre rămase, pp. 235, 237

Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 66

Ţiucra, Pietre rămase, p. 235

Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 53

10 Repertoriul arheologic al Mureşului inferior, p. 54.

Foto: Tram Club România

%d blogeri au apreciat asta: