arhivă

Tradiții

”În ziua de Sfinții Ioachim şi Ana e Kirchweih în Sântana” spune un vechi proverb șvăbesc din Banat. Anul acesta, pe 26 ale lunii iulie, de Sărbătoarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, altarul de marmură al Bisericii Mamei Ana a împlinit 100 de ani de existență. Biserica în sine este, însă, cu 44 de ani mai veche.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anul acesta, la sărbătoarea hramului bisericii, Vicarul General al Diecezei din Timişoara, Johann Dirschl, a ținut aici o slujbă specială în prima duminică după Sf. Ioachim şi Ana (29 Iulie).

Sărbătoarea tradiţională de Kirchweih a avut loc o săptămână mai târziu, în 5 August. Reprezentantul Festivalului Cultural German, Adrian Ardelean, a fost acolo și ne relatează.

Festivalul Satului din Sântana a început sâmbătă, cu ridicarea pomului de Kirchweih, pregătirea costumelor, a buchetelor și cu invitaţia membrilor comunităţii la serbare.

30 de perechi din România şi Germania, au dansat la festivalul de duminică. Tinerii au pornit de la casa primei Geldfrau în acordurile fanfarei din Recaș, către biserică, unde s-a ținut o slujbă specială de către Părintele Peter Zillich, de asemenea, cunoscut sub numele de „preotul cu acordeon.” După slujbă el a primit drept mulțumire, un buchețel de Kirchweih.

După cele trei dansuri de onoare, perechile de Kirchweih au pornit spre casa primei Geldfrau.

Prima pereche a fost în acest an, Georgiana Goina şi Martin Reinholz JR, fiul preşedintelui forumului local, Martin Reinholz.

Martin Reinholz Sr. nu a fost niciodată primul Geldherr la festivalul de Kirchweih din Sântana,  deși fiul său a avut această onoare a treia oară anul acesta.

Celebrarea festivalul tradiţional de Kirchweih are loc de mai mulţi ani un pic mai târziu, la începutul lunii august, pentru că în această lună de vară mai mulți oameni ai satului, plecați între timp în Germania, pot săți ia concediu spre a-și revedea casa părintească. Dar mereu acasă, în satul natal Sântana, rămâne întotdeauna preşedintele comunităţii, Josef Lutz.
Realizator: Adrian Ardelean

Traducere: Florica Sarca

Sursă: FunkForum

Strigăturile sau chiuiturile sunt o formă de creație populară pe care am putea foarte lesne să o numim minoră. Specii ale genului liric, ele sunt specifice vieții rurale, în primul rând, dar pot fi produsul adaptat culturii orășenești, de asemenea.

Strigăturile se încheagă în timpul câtorva evenimente majore din viața rurală: la nunți – ca ceremonial de trecere, la șezători, la horă sau joc. Nu e exlus ca țăranul cel autentic trăitor întru obiceiurile și datinile populare, tradiționale, strămoșești, patriarhale, să simtă nevoia să le rostească și la un pahar de vorbe cu prietenii sau ori de câte ori dorește să accentueze, satirizeze, caracterizeze vocal o situație, o trăsătură, un fapt.

Potrivit DEX-ului limbii române, strigătura este o: ”exclamație onomatopeică; specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.”

Nu am cunoștință dacă astfel de creații sunt proprii și altor culturi, probabil că da, dar știu că în zestrea tradiției populare românești, strigăturile reprezintă o prezență bine conturată, bogată și adânc vorbitoare despre comunitatea care le crează.

„Județul Arad se află la confluența a trei mari teritorii: Banat, Bihor si Hunedoara. Fiind zonă de interferență, se regasesc (aici n.n) cinci mari zone etnofolclorice: Țara Zărandului, Codru Moma, Zona Ineului, Câmpia Aradului si Podgoria Aradului ”- ne spunea cunoscutul etno – folclorist Viorel Nistor, demult adptat și adoptat de Arad, vajnic apărător al tradiției populare, al celei coregrafice arădene în mod special.

În cele ce urmează am să vă delectez, sper! auzul, – grație cărții culegătoarei Cornelia Fizedan: Șezătoare în Țara Zărandului -cu câteva strigături adunate din Tauț, județul Arad.
Din zona erosului vin două. Prima o rostește tânăra, într-o notă glumeață, dar și satirică și este adresată badelui, care, pe semne, și-a luat nasul la purtare, ”îmbătându-se” cu ideea farmecului și a frumuseții sale:

Nu fi bade-așa fălos,
Că nu ești deloc frumos.
Că ai mersu-mpiedicat,
Și ți-e nasu` borcănat!

Cea de-a doua, poate fi rostită de băieți sau de fete deopotrivă sau chiar de adulții cărora, după o perioadă de conviețuit cu Urâtul, li s-a cam acrit:

-Decât cu omul urât,
Mai bine oi mânca fân.
Că de fân m-oi sătura,
De urât până-i lumea.

Strigătura are întotdeauna un mesaj moralizator, o pildă, fapt care o apropie de fabulă sau de epigramă.

Unora dintre noi ne sunt foarte cunoscute strigăturile dacă nu de la bunici, măcar din interpretările vechii formațiuni corale a anilor `80, Song, condusă de Ioan Luchian Mihalea.Acestea elogiau frumusețea, hărnicia și înfierau lenea. Iată două din județul nostru, cu acest ultim mesaj:

Mândra mea s-o betejit, și -Asta-i fata jucăușă
Din spălatul unui blid. Da` gunoiu-i până-n ușă
De spăla lingurile Pe sub masă, după pat,
O prindeau frigurile. De trei luni n-ai măturat!

În aceeași idee, a lenii – cucoană mare – , își strigau bucuria părinții care au reușit să-și mărite fata, pe semne, o ”piatră de moară” în casă, deplângându-l pe tânărul care s-a ”încălțat” cu o astfel de ”pacoste”:

Haide, babo să jucăm,
Că fata ne-o mărităm,
Ferice de noi c-am dat-o,
Vai ș-amar de cel ce-a luat-o!

Nu lipsește din tablou nici strigătura flăcăiască, cea în care tânărul se laudă, se grozăvește cu vitejia, cu bărbătoșenia, cu vrednicia, îndrăzneala lui:

Io-s feciorul pădurii
Și nu m-or mâncat lupii.
Lupii mâncă oi și boi
Nu mâncă feciori ca noi.

Și în final, cea mai obișnuită și plăcută formă de strigătură, cea care nu vizează vreun neajuns de caracter sau fizic, ci are un caracter mobilizator, de antren, de participare cu însuflețire la viața artistică a satului: jocul.

Cine nu știe-a striga
Mai bine n-ar mai juca!
Că jocul fără strigat
E ca grâul scuturat.

Plăcut este ca ”mărgăritarele ”, ”comorile neprețuite” , ”averea populară” – după spusele lui Alecsandri, aici fiind incluse chiar și strigăturile, să o poți cunoaște, ”gusta”, direct din vatra care a născut-o, venind de la cei ce au născocit-o.

În epoca postmodernismului, adică a noastră, aceste vetre păstrătoare ale patrimoniului culturar popular autentic, sunt tot mai rare.

Poate tocmai de aceea și în plus din dorința de-a ne proteja și conserva avuția strămoșească orală, obiceiurile, datinile și portul, de a ne defini și redefini ca entitate națională într-o globalizare galopantă, suntem datori să le cunoaștem și să le prezervăm.
Pentru că, rostea filosoful Lucian Blaga: „Satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit”.

Cu alte cuvinte, păstrând creația populară, conservând tradiția, accedem veșnicia.

Lucia Bibarț

Bibliografie: Cornelia Fizedean – Șezătoare în Țara Zărandului, Ed. Universității ”Aurel Vlaicu”, Arad, 2008

%d blogeri au apreciat asta: