arhivă

Uncategorized

Documentare întocmită de prof. Horia Truță

Identificare spațială: pe locul actual al Liceului Moise Nicoară

Concurs-nr.18

1.Secolul al XV-lea, conform tradiţiei, pe vremea lui Matei Corvin, exista o biserică în zonă al cărei loc exact nu se cunoaşte.
2.În 1706, la instalarea episcopului sârb Isaia Diacovici, acolo se afla o biserică, pe care, noul episcop o ridică la rang de catedrală
3.În 1727, episcopul sârb Vichentie Ivanovici, găseşte acolo o biserică crăpată şi neterminată. Se îngrijeşte de terminarea construcţiei
4.În 1755, episcopul sârb Sinesie Jivanovici, menţionează în una din Conscripţii, că biserica a fost construită în urmă cu trei decenii.
5.În 1791, episcopul sârb Pavel Avacumovici, deschide şantierul noii biserici, care s-a edificat peste cea mică, unde se făcea în continuare serviciul divin, în timp ce pe dinafară se lucra. După edificare, biserica veche a fost demolată
6.În 1814, lucrările la biserica nouă încă nu erau încheiate.
7.În 1818, enoriaşii, cereau insistent încheierea lucrărilor la catedrală
8.În 1840, se atrage atenţia că biserica ameninţa cu prăbuşirea (din cauza indolenţei)
9.În 1848-1849, clădirea suferă din cauza bombardării cu artileria din Cetate
10.În 1849, clădirea e totuşi reparată şi sfinţită de episcopul Gherasim Raţ
11.Guvernul Habsburgic, hotăreşte demolarea ei, din cauza apropierii prea mari de cetate, fiind plătită după 1853, ca despăgubire suma de 43.976 Fl. Se deschide listă de subscripţie pentru noua catedrală
12.În 1861, începe construirea noii Catedrale Ortodoxe Române (Arh. Antoniu Czigler).
Sursa : Arad, Monografia oraşului, Arad 1999.

Anunțuri

138386_articol

Acum aproape optzeci de ani (1934), National Geographic Magazine, SUA, dedica două numere “României vrăjite”, o perlă a Europei de Est și o țară plină de culori, obiceiuri străbune, ospitalitate rar întâlnită și un București ce “aduce un pic și cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zâmbet, dar și o oarecare tristețe, fotografii „de colecție” ce infioară.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi mașini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii “conversilor”, Keds, au ca main story Romania.

O Românie cu Basarabia lipită de “patria mumă”, o Românie pitorească plină de folclor și oameni ospitalieri, dar și de nelipsiții țigani, mai mult sau mai puțin nomazi ce erau deja pripășiți pe meleagurile natale. Se pare ca în acea perioadă, National Geographic scria articole mult mai ample decât în prezent, cu (și) mai multe fotografii, acoperind atât părțile importante din istoria unui popor, cât și geografia sa, observații la nivel personal, dar și obiectiv despre oameni, clădiri și obiceiuri.

În 1934 , o echipa National Geographic încearcă să ajungă, într-o mașină ce acum este considerată în mod clar “de epocă”, în orașul Sibiu. Era dimineață, praful de sub roți se ridică înalt, în timp ce, alene, țăranii români își mânau vitele la păscut. Nu a durat însă mult până când mașina temerarilor americani s-a împotmolit într-una din gropile ce încă ne fac faimoși în Europa și în prezent.

“Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania – manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo”.

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate “remarcabile si aproape de incredibil”. Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era “linistit, departe de orase”, astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil “oaia neagra” a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga “Satana”. Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

“Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute”.

Sursă: domnul Buda Bujor

Subiectul ruinelor din Glogowatz i-a preocupat deopotrivă pe istoricii din regat, dar și pe istoricii contemporani. Puțini cunosc însă astăzi adevărata lor istorie.

Contrar opiniei istoricului Márki Sándor (1853-1925), ele nu reprezintă vestigiile mănăstirii medievale Bizere. Aceasta fiindcă recent, în 2003, săpăturile arheologice au scos la lumină, lângă Frumuşeni, ruinele așezământului monastic – printre altele, pavimentul realizat dintr-un splendid mozaic bogat ornamentat cu motive bizantine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Opiniile istoricilor Gábor Fábián (1795-1877) și Ottó Lakátos (1802–1881), susținute de cele ale istoricului contemporan Horia Medeleanu, consideră însă Orodul și Aradul două localități distincte în spațiu și timp.

Orodul – amplasat pe locul fostului sat Glogowatz, era o biserică-cetate închinată Sfântului Martin (patron al Franței, simbol al milosteniei și supra-numit ‘Apostol al satelor’) realizată în stil romanic la mijlocul secolului al XIII-lea. «Canonicii de la Orod erau niște mari feudali care dețineau moșii întinse de la Criș până la Dunăre, chiar și în Transilvania. Venituri importante aveau din transportul sării pe Mureș, percepând o treime din taxă. Mănăstirea și cetatea aveau un număr mare de iobagi – ‘iobagi castrensi’ – în mod sigur români» Horia Medeleanu, Aradul între mit și adevăr istoric, 2010

Cetatea și biserica au fost distruse în timpul ocupației otomane (după 1552), călugării au fost decimați, iar iobagii s-au împrăștiat care-încotro; și astfel, Orodul a dispărut din istorie. După Pacea de la Karlowitz (1699), un grup de grăniceri sârbi s-a stabilit pe locul vechiului Orod și i-au dat numele Glogovaț, adică ‘locul cu păducel’.

«În anul 1724, imperialii germani au efectuat o primă colonizare germană; a doua a avut loc în 1772. Germanii au preluat denumirea slavă și localitatea a adevenit Glogowatz. Crezând că această denumire este germană, autoritățile comuniste au schimbat-o cu cea actuală: Vladimirescu» Horia Medeleanu, Aradul între mit și adevăr istoric, 2010

În secolul al XIX-lea, ruinele vechii biserici au fost folosite drept ‘carieră de piatră’ și astfel s-a ajuns la starea de ruină în care se află azi.

Prin efortul Complexului Muzeal Arad, în anul 2006 au fost demolate anexele gospodărești construite ilegal, iar amplasamentul monumentului igienizat și delimitat.

Florica Sarca

(republicare)

Foarte puțini dintre voi știu că în localitatea Vinga din județul Arad a existat una dintre cele mai faimoase fabrici de ciocolată din Europa și mai mult decât atât, a înconjurat lumea fiind exportată în Statele Unite ale Americii, Japonia, etc.

Ciocolata de Vinga

Povestea unei legende
În anul 1885, familia Draskovits avea să înceapă activitatea acestei afaceri într-un mic atelier, acolo unde bomboanele de ciocolată “prindeau viață” după cum spun bătrânii care au apucat să guste din aceste minunății.

Cofetarii fabricii foloseau o rețetă secretă și nici până în ziua de azi nu se știe exact care erau ingredientele folosite, Teodor Draskovits, singurul care a știut rețeta exactă, a murit în anul 1955 și nu a dezvăluit nimănui acest secret de familie.

Naționalizarea din anul 1948 a distrus această poveste frumoasă, Teodor Draskovits şi familia lui au fost somați să plece, doar cu strictul necesar, le-a fost interzis să își adune lucrurile, agoniseala de o viață, amintirile.

Imediat după anul 1950, Kandia preia Fabrica de Ciocolată din Vinga și până în anul 1970 au produs un singur sortiment din marca celebră “Ciocolată de Vinga”, însă gustul, faima și tradiția acestei mărci erau deja pierdute.

Și casa regală era răsfățată cu celebra marcă de ciocolată din județul Arad. Regele Mihai a trimis chiar o scrisoare de recunoștință în anul 1937, perioada în care era voievod de Alba Iulia. Draskovits știa să vândă și mai ales avea un mod anume de a face reclamă produselor.

Din celebra fabrică au rămas în urmă doar ruinele și poveștile oamenilor.

Pentru articolul integral, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Sursă: Daniel M.

ora 07:47

Castelul Bohuş – Șiria

Castelul șirian îl vedem pe strada ce poartă numele conducătorului Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu. Acesată clădire este una mare şi impunătoare. Construită în stilul Neoclasic, aceasta este formată dintr-un singur corp, pe un singur etaj și are în componența sa 30 de camere. Partea de către Drumul Național 79a este dotată cu o terasă prevăzută cu patru coloane dorice, acesta fiind modelul de conac construit în zonele de câmpie. Castelul împreună cu domeniul Bohuș sunt așezate într-o zonă aflată la granița dintre vechile provincii istorice Banat și Crișana, zonă în care diversitatea culturală a locuitorilor pământurilor joacă un rol important în definirea regiunii, domeniul nobiliar Bohuș din Șiria stă mărturie unei istorii căreia acesta i-a fost personaj principal. Denumirea domeniului vine după ce în anul 1755, când Coroana Habsburgică este înnobilată peste meleagurile acestea, domeniul Șiriei este donat lui Emericus Bohuș de Behárfalva, membru al unei familii nobiliare din ungaria, de origine slovacă. Castelul Bohuș a fost construit de către baronul Janos Bohuș în anul 1838.
Acest ansamblu, ansamblul Bohuș joacă un rol semnificativ în lupta pentru definire națională a secolului al XIX-lea, mișcare la care vor participa atât János Bohuș, înalt funcţionar public al judeţului Arad, cît şi soţia acestuia, Antónia Szögény Bohuș. Antónia Szögény Bohuș este o figură importantă în viața publică maghiară, remarcându-se prin acțiunile sale feministe, prin implicarea sa în reformarea sistemului educativ maghiar și prin suportul acordat artelor plastice și literaturii naționale. În cadrul Revoluției din 1848-1849, baroneasa Bohuș a susținut cu entuziast trupele generalului Görgey Artur, comandant suprem al armatei revoluționare, aceștia fiind verișori. După cum însuși Antónia consemna în jurnalul său, ironia sorții a făcut ca revoluția să primească lovitura finală chiar în bătălia de la Șiria, biblioteca reședinței Bohuș fiind locul în care s-au tradus tratativele legate de capitularea armatei revoluționare maghiare, în 13 august 1849. Capitularea a fost semnată de către generalul suprem al revoluționarilor maghiari, Görgey Artur și Frolov, general țarist al armatelor rusești. Dând dovadă de patriotism, baroneasca își riscă atât statutul social, cât și propria ei viață pentru a îi aproviziuna cu cele necesare pe revoluționarii maghiari condamnați și închiși de tribunalul austriac. Chiar dacă aceasta a rămas fără vedere în ultimii ani de viață, activitatea sa pe scena publică a continuat, prin dedicarea completă în cadrul acțiunilor caritabile.
La începutul secolului al XX-lea, familia Bohuș dispare, iar astfel ansamblul își pierde farmecul de altădată și intră într-o perioadă de adumbrire și degradare, până în 1960, când intră în subordinea administrației publice a comunei și începe să fie refuncționalizat în folosul comunității șiriene.
În Castelul Bohuș în zilele noastre funcționează muzeul meorial închinat marelui scriitor român, Ioan Slavici (1848 – 1925) născut la Șiria. Muzeul a fost inaugurat în anul 1960 și prezintă momente din copilăria și anii de școală primară, petrecuți la Șiria, din anii studiilor de la Arad, Timișoara, Budapesta și Viena. Astfel, orice vizitator al muzeului poate cunoaște aspecte din vasta activitate literară, poetică și pedagogică a lui Ioan Slavici. Un număr de obiecte personale ale scriitorului, originale, sunt păstrate în aceste încăperi. Printre acestea se numără și biroul de lucru al acestuia, mobila de sufragerie din locuința lui din București, manuscrise și ediții din operele sale.
În același castel Bohuș se găsește o altă expoziție permanentă, a compozitorului Emil Monția (1887 – 1965). Deși acesta s-a născut la Șicula, mare parte din viața și-a petrecut-o în comuna Șiria, acesta ducându-și veacul în casa aflată pe strada Spiru Haret la nr.130. Această expoziție are o serie de exponate care reflectă viața și activitatea lui muzicală, inspirată de izvorul nesecat al creației populare. Se pot vedea în cadrul expoziției atât mobilierul din camera sa de lucru, pianul și violoncelul acestuia, cât și diferite ediții ale principalelor sale lucrări: „Fata de la Cozia”, „Cercel”, „La Fântâna cu Găleată”, etc.
În parcul castelului se găsesc câteva monumente artistice: un bust al lui Ioan Slavici (1848 – 1925) și un bust al lui Mihai Eminescu (1850 – 1889), amândouă executate de către artistul Ioan Tolan și statuia lui Ion Russu-Șirianu (1864 – 1909), operă a sculptorului C.Bălăcescu.

Pentru continuare, vă rugăm să accesați link-ul de mai jos. Vă mulțumim.

Lucrare aparținând lui Eugen Rogojan

Sursă: http://eugenrogojan.blogspot.ro/2012/07/castelele-judetului-arad-bohus-siria.html

Secolul al XVIII-lea – piatră de temelie

Se pare că abia în secolul al XVIII-lea s-a cristalizat populaţia cicireană din apropierea pălmaşilor români şi a grănicerilor care păzeau hotarele posesiunilor coloniştilor din împrejurimi. Corpul de grăniceri a fost organizat în urma victoriei armatei împărăteşti, conduse de prinţul Eugen de Savoya împotriva forţelor turceşti în 11 septembrie 1697.

Lupta s-a dat la Zenta şi în urma victoriei imperialiştilor, statul major din Viena a hotărât organizarea Regiunei de graniţă dintre Tisa şi Murăş (Ţiucra, Pietre rămase, p. 349). Zona de graniţă care despărţea Imperiul Otoman de Imperiul Austro-Ungar a fost împărţită în două circumscripţii grănicereşti: Regiunea Tisei cu sediul la Seghedin şi Regiunea Mureşului cu sediul la Arad. Circumscripţia de Arad se compunea din 23 staţiuni; dintre acestea, oraşe erau: Arad, Nădlac, Pecica; sate: Apatfalva, Uj-Csanad, Sajteny, Szemlak, Glogovatz sau Orod, Mondorlok, Csicser, Szabadhely, Paulis, Şoimoş; puste: Başaraga, Şionda, Nagy-Bereg, Mezohegyes, Palota, Csiga, Kiralyhegyes, Pitvaros şi Szekesegyhaza (Ţiucra, Pietre rămase, p. 349).

Astfel apare clar că în secolul al XVIII-lea Cicirul era parte a graniţei militare formate din regimentele grănicereşti sârbeşti, căci angajaţi ca soldaţi mobili au fost locuitorii sârbi de pe malurile Mureşului şi a Tisei. În apropierea Cicirului, pe câmpul dintre acesta şi Sâmbăteni, administraţia austro-ungară a lăsat o urmă datând din secolele XV – XVI – “iarcul”, un canal lung de 800 de metri şi lat de 30 de metri care, probabil, a fost gândit pentru a uşura trecerea unei bucle a Mureşului situate chiar între cele două sate (Prof. Pădureanu Eugen) .

În anul 1720, Cicirul apare înregistrat cu un număr de 4 gospodării de iobagi, toţi purtând nume româneşti. Iar în anul demilitarizării, în 1752, toate familiile militare din Cicir, adică 35 de familii, numărând 175 de suflete erau familii româneşti, (Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului, p.65). Aşezarea pe actuala vatră a satului s-a făcut în jurul anului 1823 şi a fost determinată de desele inundaţii ale Mureşului, cicirenii retrăgându-se astfel din faţa pericolului pe care îl reprezenta râul pentru gospodăriile lor.

Cicirenii erau iobagi, în 1752 existând un singur om care se ocupa cu oieritul şi care avea 10 oi şi capre, iar în 1743, la Cicir erau 4 mori cu venit impozabil de 240 de florini (Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului, p.65). Încet-încet, în jurul sfârşitului secolului al XVIII-lea, iobagii s-au ridicat la statutul de plugari . În prezent, deşi mulţi locuitori se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor, o bună parte lucrează în oraş, făcând naveta cu tramvaiul care leagă Cicirul de municipiu. Cicirul nu mai este acum un sat de plugari, ci aici s-au format şi intelectuali – doctori, cadre didactice, ingineri etc.

Evoluţia demografică în satul Cicir a fost urmărită pe parcursul anilor: 1752 – 175, 1875 – 621, 1869 – 1025, 1880 – 941, 1890 – 904, 1910 – 971, 1922 – 996, (Dicţionar istoric, p. 86). Recensamântul din anul 2002 a înregistrat 952 de locuitori în satul Cicir.

BIBLIOGRAFIE:
Dr. Ciuhandu, Gheorghe, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Editura Diecezana, Arad, 1940;
Roz, Al., Kovach, Geza, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Editura Universităţii “Vasile Goldiş”, Arad, 1997;
Ţiucra, Pribeagul, Petru, Pietre rămase, 1936;

Realizator: Florina Păsculescu

SURSE ORALE:
Prof. Pădureanu Eugen

%d blogeri au apreciat asta: