Prietene,

Nu ne-am mai văzut vreodată, dar sunt sigur ca deja ne cunoaștem. Mi-a fost dor de tine, deși nu m-ai vizitat până acum. Ca și tine sunt tânăr. Ne simțim amândoi bătrâni, dar tinerețea din noi nu va muri niciodată. Pe mine nu mă cheamă doar Arad. La început nici nu mă chema așa, dar asta deja a trecut de mult. Eu, ca și tine suntem vii.

Pentru mine viața, sunt toți oamenii care cu mândrie își spun Arădeni. Toate clădirile de pe străzile mele nu sunt altceva decât semnele timpurilor de mult trecute care și-au lăsat amprenta pe fața mea. Acum câteva sute de ani, când eram mai tânăr, eram ca și tine. Barba mea însemna copaci, mustața mea însemna parcuri, faleza. Mureșul îmi era prieten de mult, dar ca și mine, și el a îmbătrânit. Curge mai molcom, tocmai ca să rămână mai mult cu mine. Îmi aduce întotdeauna vești și duce mai departe altele.

Ridurile mele adânci nu sunt altceva decât străzile care mă străbat în toate direcțiile văzduhului. Bulevardele largi, străzile lungi, aleile întortocheate – ele sunt farmecul meu. Palatele aliniate în inima mea, casele superbe din vremuri mai luminoase, monumente ale ingeniozității și strădaniei arădenilor mei m-au făcut să cresc și să fiu astăzi ce mă vezi tu. Eu sunt Arad și la ai mei aproape 1000 de ani, mă simt la fel de tânăr ca și tine.

Am avut vremuri și mai bune, dar și mai rele. Am crescut de mic cu români, unguri, germani, sârbi, evrei și multe alte popoare care m-au considerat casă. Am mers împreună cu ei la biserici, temple, case de rugăciune, la nunți, înmormântări și la viata lor de zi cu zi le-am fost părtaș. Când aici, în 1899 s-a jucat primul meci de fotbal, am făcut istorie, și nu avea să fie prima dată. Cum stau și mă gândesc îmi vin în minte numele lui Goldiș, Slavici, Țichindeal și nu numai. Hirschl ne-a dat cadou un teatru, Francisc I m-a făcut liber, muzica conservatorului s-a auzit din 1833, banii arădenilor erau păstrați în siguranță din 1840, mașinile făcute aici au împanzit străzile din 1909, podgoriile nu mai erau îndepărtate cu trenul care mergea până la Radna și Pâncota.

Cine s-ar fi gandit că de aici, din mine a plecat o noua lume. O noua țară. Iuliu Maniu a fost curajos și a cerut unirea Transilvaniei cu țara mamă. Aici, pe străzi s-a plimbat Kafka, în strada a cântat Liszt. Sala de concerte de la Crucea Albă era plină când mă vizitau Strauss, Brahms, Bartok și Enescu. Cultura a fost cea care mi-a ajutat copii să ajute o lume întreagă. De aici, din casa noastră au plecat vagoane, avioane, mașini, autobuse, ceasuri, jucării pentru a face cunoscut întregii lumii dragostea arădenilor pentru oameni. Pentru voi și pentru tine am crescut și te-am iubit, ca pe-un copil al meu. De asta am avut Preparandia și ți-am dat școli de rang înalt. Aici e casa ta, iar casa ta nu pleacă niciodată.

Autor: Ioan Mihai Gale, membru al Academiei Arădene de Lideri, 26 septembrie 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: